Umbra dintre noi: Povestea unei femei care poartă singură povara familiei

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să fiu singura care trage la jugul ăsta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și încercam să ignor privirea pierdută a soțului meu.

Sorin stătea pe canapea, cu ochii în gol, televizorul bâzâind pe fundal. Era a treia lună de când nu mai aducea niciun ban în casă. Fabrica la care lucra s-a închis peste noapte, iar el părea blocat într-o stare de apatie, incapabil să caute altceva. Eu, Irina, alergam între jobul de la supermarket și munca de acasă, încercând să țin totul pe linia de plutire.

— Știu că e greu, Irina, dar nu găsesc nimic… Am trimis CV-uri peste tot, a murmurat el, fără vlagă.

— Și ce vrei să fac? Să mă bucur că ne scufundăm împreună? Să-i spun lui Vlad că nu avem bani de excursia la școală?

Vlad, băiatul nostru de zece ani, ne privea din pragul ușii. Încerca să înțeleagă de ce mama și tata nu mai râd împreună. În ochii lui vedeam o tristețe care mă sfâșia.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor. Îmi beam cafeaua în liniște, cu ochii pe facturile care se adunau pe masă. Salariul meu abia acoperea chiria, mâncarea și ratele. Începusem să simt o furie mocnită față de Sorin. Nu pentru că nu avea un loc de muncă, ci pentru că părea că nici nu mai încearcă cu adevărat.

Mama mă suna des:

— Irina, nu-l mai certa atâta! Bărbații sunt sensibili când vine vorba de bani…

Dar eu nu mai aveam răbdare. Simțeam că port singură tot greul lumii. Seara, după ce Vlad adormea, îl priveam pe Sorin cum stătea cu telefonul în mână, scrollând fără țintă.

— De ce nu faci ceva? Orice! Du-te la piață, caută ceva cu ziua! Nu pot să fiu doar eu stâlpul casei!

— M-ai vrea să car saci sau să vând pepeni? Eu am fost maistru… Nu pot să mă cobor chiar așa…

— Dar eu? Eu nu mă cobor? Crezi că visam să pun prețuri la rafturi toată viața?

Discuțiile noastre deveniseră un șir nesfârșit de reproșuri. Dragostea noastră părea să se stingă sub greutatea facturilor neplătite și a frustrării.

Într-o zi, după o tură epuizantă la supermarket, am găsit pe masă un bilet scris cu mâna tremurată a lui Sorin:

„Irina, mă duc la fratele meu la țară să-l ajut cu construcția casei. Poate mă liniștesc și eu. Mă întorc peste câteva zile.”

Am simțit un amestec de ușurare și vinovăție. Poate avea nevoie de spațiu. Poate și eu aveam nevoie să respir fără să simt povara prezenței lui neputincioase.

În lipsa lui, casa era mai liniștită, dar și mai goală. Vlad m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tati se mai întoarce?

— Da, puiule. Are nevoie doar de puțin timp.

M-am întrebat atunci dacă eu mai vreau ca el să se întoarcă. Dacă respectul pe care îl aveam pentru el se putea reface sau dacă totul era pierdut.

Când s-a întors, Sorin părea schimbat. Avea mâinile bătătorite și ochii obosiți, dar parcă mai vii.

— Am muncit cu frate-miu la casă. Mi-a zis că are nevoie de ajutor și la vară. Poate mă ia cu ziua și la alții din sat…

Nu era mult, dar era un început. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Totuși, rana rămânea: cum poți iubi și respecta un om când simți că ai devenit singurul adult din relație? Cum poți reconstrui ceva ce s-a fisurat atât de adânc?

Într-o seară, după ce Vlad adormise, l-am privit pe Sorin cum își freca mâinile crăpate.

— Sorin… crezi că o să fim bine?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Dar vreau să încerc.

M-am gândit atunci: oare câte familii din România trăiesc drama asta tăcută? Oare câte femei poartă singure povara și nu mai știu dacă dragostea poate supraviețui când respectul dispare?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate răspunsul e chiar aici: în fiecare alegere mică de a merge mai departe împreună sau separat.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că respectul pierdut se poate recâștiga vreodată?