„Știu că nu sunt perfectă, dar nici tu nu ești ceea ce am visat!” – Povestea unei iubiri care s-a destrămat în fața realității

— Știi ceva, Irina? Știu că nu sunt perfect, dar nici tu nu ești ceea ce am visat!
Cuvintele lui Vlad au tăiat aerul din sufrageria noastră ca un cuțit. Stăteam amândoi la masa veche, cu farfuriile neterminate în față, iar lumina galbenă a becului scotea la iveală ridurile de pe chipurile noastre obosite. Am simțit cum mi se strânge stomacul și, pentru o clipă, am vrut să urlu. Dar n-am făcut-o. M-am uitat la el, la bărbatul cu care împărțisem zece ani de viață, și am văzut în ochii lui aceeași oboseală pe care o simțeam și eu.

— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Exact ce ai auzit. Nu mai suntem fericiți, Irina. Ne mințim de ani de zile. Tu ai visat la altceva, eu la altceva. Ne-am agățat de o iluzie.

M-am ridicat brusc și am început să strâng masa, doar ca să-mi ocup mâinile tremurânde. În mintea mea se derulau toate momentele în care am crezut că suntem bine: vacanța la Sinaia când ne-am pierdut pe munte și am râs ca niște copii, serile când adormeam îmbrățișați, planurile pentru copii pe care nu i-am avut niciodată.

— Vlad, toată lumea are probleme. Nu există perfecțiune. Poate doar trebuie să muncim mai mult la noi…

El a oftat și a dat din cap.

— Nu e vorba doar de muncă. E vorba că nu mai simt nimic. Când mă uit la tine, văd o străină. Și cred că și tu simți la fel.

Adevărul era că simțeam. De luni bune, poate chiar ani, ne învârteam în jurul aceleiași rutine: serviciu, cumpărături, facturi, vizite la părinți, discuții despre nimicuri. Dragostea noastră se topise încet, ca zăpada murdară de pe marginea drumului în martie.

M-am așezat pe canapea și am început să plâng în tăcere. Vlad s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr, dar gestul lui era stângaci, străin.

— Ți-ai dorit mereu mai mult de la mine, Irina. Să fiu mai ambițios, să câștig mai bine, să-ți ofer vacanțe ca prietenele tale. Dar eu nu sunt așa. Eu sunt doar Vlad, băiatul din cartierul ăsta prăfuit.

— Și eu? Tu ai vrut o femeie mereu zâmbitoare, mereu aranjată, mereu gata să te asculte. Dar eu nu pot fi așa tot timpul. Am și eu visele mele, frustrările mele…

Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai adâncă. În acea seară n-am mai spus nimic. Am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme și am privit orașul de la fereastră. Blocurile gri, mașinile parcate haotic, vecinii grăbiți spre serviciu – totul părea atât de banal și apăsător. M-am întrebat unde greșisem. Oare trebuia să lupt mai mult? Să accept compromisuri? Sau pur și simplu ne-am mințit că iubirea e suficientă?

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.

— Ești bine? Pari absentă…

Am ezitat o clipă, apoi am izbucnit:

— Vlad vrea să ne despărțim. Zice că nu mai suntem ceea ce ne-am dorit unul pentru celălalt.

Mihaela a oftat și mi-a strâns mâna.

— Nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu Radu. După zece ani ne-am dat seama că nu mai avem nimic în comun decât copilul…

Am simțit un val de furie și tristețe. De ce ni se întâmplă asta? De ce nu ne putem păstra dragostea vie?

Seara am ajuns acasă târziu. Vlad era deja acolo, stând pe balcon cu o bere în mână.

— Am vorbit cu mama azi, mi-a spus el fără să mă privească. Zice că poate e mai bine să luăm o pauză.

— O pauză? Ce înseamnă asta? Să plec eu sau tu?

— Nu știu… Poate ar trebui să stăm separați o vreme. Să vedem dacă ne lipsim unul altuia sau dacă e doar obișnuință.

Am simțit cum mă sufoc. Ideea de a fi singură mă speria, dar gândul de a continua așa mă îngrozea și mai tare.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la viața mea. La visele mele din tinerețe – voiam să scriu, să călătoresc, să iubesc cu pasiune. Unde dispăruseră toate astea? M-am pierdut printre rate la bancă și discuții despre facturi?

Mama m-a sunat într-o seară.

— Irina, dragă, poate trebuie să accepți că uneori oamenii se schimbă și drumurile lor se despart…

— Dar tu și tata cum ați rezistat atâția ani?

— Am făcut compromisuri, dar am avut și noroc. Și poate alte vremuri… Acum lumea vrea totul repede și ușor.

Am închis telefonul cu un gust amar. Poate mama avea dreptate – poate noi suntem generația care nu mai știe să lupte pentru iubire sau poate pur și simplu nu mai știm ce vrem cu adevărat.

Într-o sâmbătă dimineață Vlad și-a făcut bagajele și a plecat la sora lui pentru o vreme. Casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Am plâns zile întregi, apoi am început să scriu din nou – despre mine, despre noi, despre toate femeile care trăiesc aceeași poveste.

Nu știu dacă vom mai fi vreodată împreună sau dacă fiecare își va găsi fericirea altundeva. Dar știu sigur că uneori iubirea nu e suficientă dacă visele noastre merg în direcții opuse.

Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că dragostea poate repara totul? Sau poate adevărata curaj este să recunoaștem când visul s-a sfârșit?