Între două lumi: Cum am găsit curajul să ne trăim propria viață

— Nu cred că e bine să pui atâta sare în ciorbă, Irina. La noi în familie, totul se face altfel, spuse doamna Viorica, privind peste umărul meu, cu mâinile încrucișate la piept.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când încerca să-mi corecteze felul de a găti. M-am abținut să răspund, deși îmi venea să arunc lingura pe masă și să ies din bucătărie. Radu, soțul meu, stătea la masă și butona telefonul, prefăcându-se că nu aude. Îmi venea să țip: „Radu, spune-i ceva! E viața noastră, nu a ei!” Dar tăcerea lui era mai apăsătoare decât orice ceartă.

Când am acceptat să ne mutăm la mama lui după nuntă, mi s-a părut o idee bună. „O să fie doar pentru câteva luni”, mi-a spus Radu. „Ne ajută până strângem bani pentru avansul la apartament.” Dar lunile s-au transformat în aproape doi ani, iar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi printre regulile și obiceiurile casei Vioricăi.

În fiecare dimineață, când coboram la bucătărie, găseam deja cafeaua făcută și masa pusă. Nu aveam voie să spăl vasele după ora opt seara, pentru că „aduce ghinion”. Dacă voiam să ies cu Radu la film sau la o plimbare, trebuia să-i spunem dinainte, ca să nu se supere că nu luăm cina împreună. Într-o seară, când am venit mai târziu acasă, am găsit-o stând pe întuneric în sufragerie, cu ochii roșii de plâns.

— Nu vă pasă de mine! strigă ea când am intrat. Voi nu știți cât mă doare singurătatea!

Radu s-a dus imediat la ea și a încercat s-o liniștească. Eu am rămas în prag, simțindu-mă vinovată de parcă aș fi făcut ceva groaznic. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva sunt eu prea egoistă, dacă nu ar trebui să fiu mai răbdătoare cu o femeie care și-a crescut singură copilul după ce soțul ei a murit.

Dar zilele treceau și mă simțeam tot mai străină în propria mea viață. Prietenele mele mă întrebau la telefon de ce nu mai ies cu ele, de ce nu mai vin la cafea. Le mințeam că sunt ocupată cu serviciul sau cu pregătirile pentru un eventual copil. Adevărul era că nu mai aveam energie pentru nimic altceva decât să supraviețuiesc zilelor alături de Viorica.

Într-o duminică, după ce am avut o discuție aprinsă despre cum ar trebui să arate camera copilului — un copil care nici măcar nu exista încă! — am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că trăiesc viața mamei tale, nu a noastră!

El m-a privit lung, ca și cum abia atunci realiza cât de greu îmi era.

— Irina, știu că e greu… Dar mama a rămas singură atâția ani. Nu pot s-o las acum…

— Dar pe mine poți? am întrebat eu printre lacrimi.

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe Radu fără replică. S-a ridicat și a ieșit din cameră. Am rămas singură, tremurând de furie și neputință.

În acea noapte am scris o scrisoare pentru mama mea. I-am povestit totul: cum mă simt invizibilă, cum fiecare decizie e luată de altcineva, cum dragostea dintre mine și Radu se topește sub presiunea unei alte iubiri — cea dintre el și mama lui. Mama mi-a răspuns simplu: „Irina, nu poți trăi viața altcuiva. Dacă vrei să fii fericită cu adevărat, trebuie să-ți găsești curajul să spui ce simți.”

A doua zi dimineață, am intrat hotărâtă în bucătărie.

— Doamnă Viorica, vreau să vorbim.

Ea s-a uitat la mine surprinsă.

— Știu că vă este greu fără domnul Petre și că Radu e tot ce aveți. Dar și eu îl iubesc pe Radu și vreau să avem o viață a noastră. Simt că nu mai pot respira aici… Vreau să ne mutăm.

Pentru prima dată am văzut-o pe Viorica vulnerabilă. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Și eu mă temeam că o să rămân singură… Dar nu vreau să vă pierd pe amândoi.

Când i-am spus lui Radu ce am discutat, a fost tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Hai să căutăm ceva doar al nostru.

Nu a fost ușor. Viorica s-a supărat o vreme, ne-a reproșat că suntem nerecunoscători. Dar încet-încet a început să ne viziteze doar din când în când și chiar a început să iasă cu vecinele la plimbare.

Eu și Radu am învățat să vorbim deschis despre ce ne doare și să punem limite sănătoase între noi și familie. Am descoperit că iubirea adevărată nu înseamnă sacrificiu fără margini, ci curajul de a spune „ajunge” atunci când simți că te pierzi pe tine însuți.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în umbra unei alte iubiri? Câte dintre noi avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească puterea de a-și trăi propria viață.