Ultima Scrisoare a Mamei: O Decizie Care Mi-a Frânt Inima

— Nu vreau să plec de acasă, Radu! vocea mamei răsuna spart în sufrageria mică, printre mobilele vechi, tapetul scorojit și mirosul de cafea arsă. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde strângând marginea halatului ponosit, ochii umezi și încăpățânați ca întotdeauna. Avea 82 de ani și, deși trupul îi era tot mai firav, spiritul îi rămăsese neschimbat — același ca atunci când mă certa că nu-mi fac temele sau că vin prea târziu acasă.

— Mamă, nu mai pot singur… Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea frântă. — Nu vezi că mă duc în fiecare zi la serviciu, vin acasă și te găsesc căzută sau uitând aragazul pornit? Nu mai e ca înainte…

A tăcut. S-a uitat pe geam, la castanii goi din fața blocului. Am simțit cum mă apasă vina pe piept, ca o piatră rece. Tata murise acum șapte ani, iar sora mea, Mirela, era plecată în Italia. Eu rămăsesem singurul sprijin al mamei. Și totuși, simțeam că nu mai pot duce totul pe umeri.

În ultimele luni, mama se schimbase. Uita lucruri simple — unde pune cheile, dacă a mâncat sau nu. Într-o zi am găsit-o plângând în baie pentru că nu-și amintea cum să se spele pe dinți. Am încercat să aduc o femeie să o ajute, dar mama a alungat-o după două zile: „Nu vreau străini în casă!”

Am început să caut soluții. Am vizitat câteva cămine de bătrâni din București. Unele miroseau a dezinfectant și a resemnare. Altele păreau mai calde, cu personal amabil și camere curate. Dar gândul că o voi duce acolo mă sfâșia. O parte din mine urla că o trădez.

În seara aceea, după ce i-am spus decizia, mama a plâns încet, fără lacrimi. Doar suspina și își strângea mâinile în poală. — Radu, tu nu înțelegi… Aici e viața mea. Aici l-am crescut pe fratele tău… aici l-am pierdut pe tata… Cum să plec?

Am stat lângă ea până târziu. Am adormit pe fotoliu, cu capul în mâini. Dimineața, am început să-i strâng lucrurile. Fiecare obiect avea povestea lui: o fotografie cu tata la mare, un șal tricotat de bunica, un carnețel cu rețete scrise stângaci. Într-un sertar am găsit o cutie veche de pantofi legată cu sfoară.

Am deschis-o cu grijă. Înăuntru erau scrisori îngălbenite, felicitări de la mine și Mirela din copilărie și un caiet mic, cu coperți albastre. Pe prima pagină scria: „Pentru Radu — când nu voi mai fi.”

Mi-au tremurat mâinile când am început să citesc:

„Dragul meu băiat,
Dacă ai găsit acest caiet, înseamnă că nu mai pot avea grijă de mine sau poate nici nu mai sunt. Să nu te simți vinovat niciodată pentru deciziile pe care le iei pentru binele meu. Știu cât te-ai chinuit să mă ții acasă și cât ai renunțat la tine pentru mine. Dar viața merge înainte și tu trebuie să fii fericit…”

Am izbucnit în plâns. Toate resentimentele, toate certurile din ultimii ani s-au topit într-o durere surdă. Mi-am dat seama cât de mult m-a iubit mama și cât de mult am judecat-o pentru neputința ei.

Când a venit ziua mutării, mama s-a îmbrăcat frumos — și-a pus rochia albastră pe care o purta doar la biserică și și-a prins părul cu agrafa de argint primită de la tata. Pe drum nu a spus nimic. Doar s-a uitat pe geam la orașul care se schimba sub ochii noștri.

La cămin ne-a întâmpinat doamna Maria, asistenta-șefă: — Bun venit, doamnă Elena! O să vă placă aici, avem grădină mare și seri de poezie.

Mama a zâmbit slab: — Mulțumesc… dar eu am venit doar cu inima.

Primele zile au fost grele pentru amândoi. O vizitam zilnic și încercam să-i aduc ceva familiar: o păturică de acasă, radioul vechi pe care asculta știrile dimineața. Dar vedeam cum se stinge încet — nu din cauza locului, ci pentru că simțea că a pierdut tot ce a construit o viață.

Într-o duminică am găsit-o în grădină, stând pe bancă lângă o altă bătrână. Vorbeau despre copii și despre vremurile bune. M-a văzut și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Radu… să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii. Și să nu-ți fie rușine că ai făcut ce trebuia.

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am cedat prea ușor presiunii vieții moderne — serviciu, rate la bancă, lipsa timpului… Poate că generația noastră e prea grăbită să-și lase părinții în grija altora.

Seara aceea am citit din nou scrisoarea mamei. Am realizat că uneori iubirea înseamnă să lași pe cineva să plece atunci când nu mai poți fi sprijinul de care are nevoie.

Acum mă întreb: câți dintre noi au curajul să recunoască limitele proprii fără să se simtă vinovați? Și oare cât valorează liniștea sufletească atunci când e plătită cu un strop de regret?