Umbrele peste leagăn: Povestea unei bunici în conflict cu nora ei

— Doina, nu vezi că o faci de râs pe Mara? Toți copiii sunt îmbrăcați normal, numai ea stă în trening gros și cu căciulă pe cap! Am ridicat vocea fără să vreau, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Parcă tot parcul s-a oprit o clipă, iar privirile mamelor s-au întors spre noi. Nora mea, Doina, s-a uitat la mine cu ochii ei mari, obosiți, și a tras-o mai aproape pe Mara, fetița de patru ani care se juca singură pe marginea toboganului.

— E răcoare, mamă Viorica. Și a fost răcită săptămâna trecută. Nu vreau să risc nimic.

Am oftat adânc. Nu era prima dată când ne certam din cauza asta. De fiecare dată când veneam în vizită, găseam ceva ce nu-mi convenea: ba că Mara nu mănâncă destul, ba că nu iese destul afară, ba că nu are destui prieteni. Dar azi, când am văzut-o transpirată sub soarele de mai, cu obrajii roșii și părul lipit de frunte sub căciulă, am simțit că nu mai pot tăcea.

— O să râdă copiii de ea! O să crească timidă și retrasă! Doina, nu vezi că o protejezi prea mult?

Doina a tăcut. S-a uitat la Mara, apoi la mine. În ochii ei am citit oboseală, dar și încăpățânare. Am simțit un val de vinovăție — poate am fost prea dură? Dar nu puteam să mă abțin. Eu am crescut trei copii în vremuri grele, fără atâtea frici și reguli. Pe vremea mea, copiii alergau desculți prin noroi și nu pățeau nimic grav.

— Poate ai dreptate, dar e copilul meu și știu ce e mai bine pentru ea, mi-a răspuns încet Doina.

M-am simțit exclusă. Parcă nu mai aveam niciun cuvânt de spus în familia asta. Fiul meu, Radu, era mereu la serviciu și nu intervenea niciodată. „Las-o pe Doina să facă cum crede”, îmi spunea mereu. Dar eu vedeam cum Mara devine tot mai retrasă, cum evită copiii care râd de hainele ei groase sau de faptul că nu are voie să mănânce înghețată ca ceilalți.

În drum spre casă, m-am gândit la copilăria mea în satul din Moldova. Mama mă lăsa să mă joc până seara târziu, să mă murdăresc și să mă cațăr în copaci. Nu eram niciodată bolnavă. Acum, totul pare o competiție: cine are copilul cel mai sănătos, cel mai curat, cel mai bine crescut. Dar la ce preț?

Seara, l-am sunat pe Radu.

— Mamă, te rog să nu te mai cerți cu Doina. E greu pentru toți. Mara e bine, doar că Doina e mai grijulie.

— Prea grijulie! O face de râs! O să ajungă să nu aibă prieteni!

Radu a oftat.

— Știu că vrei ce e mai bine pentru ea, dar trebuie să-i dai spațiu Doinei. Și Mara va învăța singură ce-i place și ce nu.

Am închis telefonul cu inima grea. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lor. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema — dacă nu cumva lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

A doua zi am mers din nou în parc. De data asta am stat pe bancă și am privit de la distanță. Mara s-a apropiat timid de un grup de copii care jucau șotron. Una dintre fetițe a râs:

— De ce porți căciulă? E vară!

Mara s-a retras imediat lângă mama ei. Am simțit un nod în gât. Doina s-a uitat spre mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar a tăcut.

După câteva minute m-am ridicat și m-am dus la ele.

— Mara, vrei să jucăm șotron împreună?

Fetița m-a privit cu ochi mari și a dat din cap încet. Am luat-o de mână și am mers spre ceilalți copii.

— Pot să joc și eu? a întrebat Mara cu voce stinsă.

Copiii au dat din umeri și au făcut loc. Am stat lângă ea tot timpul, iar după câteva ture a început să râdă și să sară fără teamă.

Când am plecat acasă, Doina mi-a spus încet:

— Mulțumesc că ai ajutat-o azi.

Am zâmbit trist.

— Nu vreau decât să fie fericită…

În seara aceea am stat mult pe gânduri. Poate că fiecare generație are fricile ei. Poate că dragostea noastră pentru copii ne face uneori să greșim — fie prin prea mult control, fie prin prea multă libertate. Dar cine decide ce e mai bine?

Oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în alegerile copiilor noștri? Și când devine grija noastră o povară pentru cei dragi?