Când Tata a Bătut Din Nou la Ușă

— Nu vreau să-l văd! am urlat, trântind ușa biroului după mine. Secretara, doamna Lupu, s-a uitat la mine cu ochii mari, dar nu a spus nimic. În mâna ei tremura o carte de vizită pe care scria „Vasile Dumitrescu”. Numele acela mi-a străpuns inima ca un cuțit ruginit.

Aveam opt ani când tata a plecat. Era o seară de toamnă, iar eu mă jucam cu mașinuțele pe covor. Mama plângea în bucătărie, iar tata își împacheta hainele în tăcere. Nu mi-a spus nimic. Nu m-a privit măcar. A ieșit pe ușă și nu s-a mai întors. Am crescut cu golul acela în piept, cu întrebarea „de ce nu am fost suficient de bun?” răsunându-mi în minte la fiecare aniversare, la fiecare reușită, la fiecare eșec.

Trei decenii mai târziu, eram director executiv la una dintre cele mai mari companii din București. Aveam un apartament spațios în Herăstrău, două mașini scumpe și un cont bancar care mi-ar fi permis să trăiesc liniștit încă două vieți. Dar liniștea nu venea niciodată. Noaptea, când mă întindeam în patul rece, mă întrebam dacă toate astea chiar contează.

— Domnule Dumitrescu, insistă să vă vadă. Spune că e important, a șoptit doamna Lupu după ce am ieșit din birou.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să fug, să mă ascund ca atunci când eram copil și auzeam țipete din bucătărie. Dar ceva m-a ținut pe loc. Poate curiozitatea. Poate furia.

— Să intre, am spus printre dinți.

A intrat încet, sprijinindu-se într-un baston. Era bătrân, mult mai mic decât mi-l aminteam. Părul alb, ochii adânciți în orbite, hainele curate dar ieftine. S-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Tudor… a șoptit el.

— Nu mă cheamă Tudor. Mă cheamă Vlad acum. Vlad Dumitrescu. Ai uitat?

A oftat și s-a așezat pe scaun fără să ceară voie.

— Știu că nu merit să fiu aici. Dar am venit să-ți spun că-mi pare rău.

Am râs scurt, amar.

— Ți-au trebuit treizeci de ani să-ți pară rău? Ce vrei de la mine? Bani? O casă? Să te iert ca să poți muri liniștit?

A tăcut o vreme, privind pe geam la norii grei de toamnă.

— Am cancer, Vlad. Nu mai am mult. N-am venit pentru bani. Am venit pentru că nu pot să plec fără să-ți spun adevărul.

M-am ridicat brusc.

— Adevărul? Care adevăr? Că ai găsit pe altcineva și ai fugit? Că ne-ai lăsat fără nimic?

A dat din cap încet.

— Da… dar nu doar atât. Mama ta… nu era ușor cu ea. Avea problemele ei. Eu eram slab. Am fugit pentru că nu știam cum să lupt. Am fost laș.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată nu monstrul copilăriei mele, ci un om bătrân și speriat.

— Și ce vrei acum? Să te iert? Nu pot! Nu știu cum!

A început să plângă încet, fără zgomot. Lacrimile îi curgeau pe obraji ca niște râuri vechi.

— Nu vreau nimic de la tine. Doar să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut cum să arăt asta.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată furia, toată ura adunată în ani de tăcere s-au transformat într-o durere surdă.

— Mama a murit acum cinci ani, am spus încet. Singură. Eu eram plecat în Germania cu serviciul. N-am apucat să-i spun niciodată că o iubesc.

Tata a oftat adânc.

— Poate că suntem blestemați să nu știm să iubim decât când e prea târziu.

Am rămas tăcuți minute în șir. În minte mi se derulau imagini: eu copil, mama plângând, tata plecând… apoi eu adult, singur în biroul meu mare, cu trofee pe rafturi și niciun suflet aproape.

— Ai copii? m-a întrebat el timid.

Am dat din cap negativ.

— N-am avut timp… sau curaj… sau poate n-am vrut să risc să devin ca tine.

A zâmbit trist.

— Poate încă nu e târziu pentru tine.

L-am condus până la ușă fără alte cuvinte. Înainte să plece, s-a întors spre mine:

— Vlad… dacă vrei vreodată să vorbim… sunt la azilul din Colentina. Camera 14.

A plecat încet, lăsând în urmă un miros vag de apă de colonie ieftină și regrete grele ca plumbul.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca un animal prins în cușcă. M-am uitat la fotografiile cu mine la diverse gale și premiere și mi s-au părut toate goale, fără sens. Mi-am sunat un vechi prieten, Radu:

— Radu… tu crezi că oamenii pot ierta orice?

A tăcut o clipă la telefon.

— Nu știu, Vlad… dar cred că dacă nu încerci, rămâi blocat acolo unde te-a rănit cineva prima dată.

A doua zi dimineață am luat mașina și am condus spre Colentina. Pe drum m-am gândit la toate lucrurile pe care nu le-am spus niciodată – nici mamei, nici tatălui meu, nici mie însumi.

L-am găsit pe tata privind pe fereastră la copacii desfrunziți din curtea azilului. Când m-a văzut, i-au licărit ochii ca atunci când eram mic și îi aduceam o coroniță de flori de câmp.

Nu am spus nimic. Doar m-am așezat lângă el și am privit împreună toamna care trecea încet peste București.

Poate că nu există iertare deplină. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar mă întreb: dacă nu încercăm măcar să ne împăcăm cu trecutul nostru, cum putem spera vreodată la liniște?