Buretele murdar și rana din sufletul meu

— Nu-mi vine să cred că ai spus asta, Ilinca! Ai să vezi tu ce înseamnă să fii obraznică!

Vocea tatălui meu, Mihai, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de ciorbă. Îmi tremurau genunchii. Aveam doar zece ani și nu înțelegeam de ce o vorbă spusă la nervi — „Ești rău!” — putea să-l transforme într-un monstru. El s-a apropiat de chiuvetă, a luat buretele acela verde, plin de resturi de mâncare, și mi l-a băgat în față.

— Dacă ai gura murdară, hai să o curățăm!

Am încercat să mă feresc, dar m-a apucat de bărbie cu o mână tare. Am simțit gustul acru și mirosul de detergent amestecat cu ceva stricat. Am plâns, dar lacrimile nu l-au înduplecat. După ce a terminat, mi-a spus rece:

— Să nu mai aud așa ceva din gura ta!

Am fugit în camera mea și am tras pătura peste cap. M-am simțit murdară pe dinăuntru, nu doar pe buze. M-am întrebat dacă meritam asta. Mama nu era acolo; părinții mei divorțaseră de doi ani, iar eu stăteam la tata o săptămână din două.

Când am ajuns la mama, i-am povestit totul, cu voce stinsă. Ea s-a făcut albă la față și a început să tremure.

— Cum adică ți-a făcut asta? Ilinca, nu e normal! Trebuie să facem ceva!

A doua zi, mama a venit la școală și m-a luat mai devreme. Am mers direct la Protecția Copilului. M-au întrebat dacă vreau să spun ce s-a întâmplat. Am simțit că mă sufoc. Nu voiam să-l bag pe tata în necazuri, dar nici nu voiam să mai trec prin așa ceva.

— Ilinca, e important să spui adevărul. Nu e vina ta, mi-a spus mama cu ochii umezi.

Am povestit totul. Doamna de acolo m-a întrebat dacă tata mă mai lovește sau mă pedepsește des. Am dat din cap că nu, dar am recunoscut că uneori țipă și mă face să mă simt mică.

Seara, mama l-a sunat pe tata. Am auzit-o țipând la telefon:

— Cum ai putut să faci așa ceva? E copilul tău! Puteai s-o îmbolnăvești!

Tata a răspuns sec:

— Dacă n-o educ eu, cine s-o facă? Tu o răsfeți prea mult!

Apoi a venit la noi acasă. S-au certat ore întregi. Eu stăteam ascunsă după ușă și ascultam cum fiecare încerca să mă tragă de partea lui.

— Ilinca are nevoie de reguli! Nu poți să o lași să spună orice!

— Dar nu așa! Nu cu umilință! Ai trecut o linie roșie!

În zilele următoare, tata nu m-a mai sunat. Mama era mereu agitată, vorbea cu avocata ei și încerca să mă liniștească:

— O să fie bine, Ilinca. Nu e vina ta.

Dar eu mă simțeam vinovată. Colegii de la școală au început să șușotească după ce au aflat că am fost chemată la psihologul școlii.

— Ce-ai făcut? De ce te-au chemat?

— Nimic…

Nu puteam să le spun adevărul. Mi-era rușine. M-am închis în mine și am început să evit prietenii. Mama încerca să mă apropie:

— Hai să mergem la film! Hai în parc!

Dar eu nu voiam decât să dorm sau să citesc singură.

După două luni, tata a venit la școală. M-a chemat afară din clasă.

— Ilinca…

Nu l-am privit în ochi.

— De ce ai spus la toată lumea?

— Mi-a fost frică…

A oftat greu.

— Știi că te iubesc, nu?

Am dat din cap, dar nu eram sigură că mai cred asta.

Apoi a plecat fără să mă îmbrățișeze.

Procesul dintre părinți a durat luni întregi. Eu eram prinsă la mijloc. Mama voia ca tata să fie pedepsit; tata voia ca eu să spun că exagerez.

Într-o zi, bunica mea, mama lui tata, m-a luat deoparte:

— Ilinca, tatăl tău n-a vrut să-ți facă rău… Așa era pe vremea noastră…

Dar eu știam că nu era normal. Niciun copil n-ar trebui umilit sau pus în pericol pentru că a greșit.

Acum am 16 ani și încă simt gustul acela amar când îmi amintesc scena din bucătărie. Relația cu tata s-a răcit; vorbim rar și doar despre lucruri banale. Mama încă se luptă cu vina că nu m-a putut proteja atunci.

M-am întrebat mereu: unde se termină disciplina și unde începe abuzul? Câți copii mai trec prin astfel de pedepse „educative” care lasă răni nevindecate?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească sau pe părinți să se gândească de două ori înainte să pedepsească un copil cu umilință. Voi ce credeți? E vreodată justificată o astfel de pedeapsă? Sau ar trebui ca fiecare copil să fie ascultat înainte de a fi judecat?