„Dacă mă iubești ca mamă, lasă-l pe el. Altfel, nu mă vei mai vedea niciodată.”

— Dacă mă iubești ca mamă, lasă-l pe el. Altfel, nu mă vei mai vedea niciodată.

Cuvintele mamei mele au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Era seară, iar lumina galbenă a becului tremura peste fața ei încruntată. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de o furie pe care nu o mai văzusem niciodată. Eu stăteam pe scaun, cu palmele transpirate strânse în poală, simțind cum fiecare secundă mă apasă mai tare.

— Mamă, Rareș nu e așa cum crezi tu… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

Victoria, mama mea, a fost mereu o femeie puternică. După ce tata ne-a părăsit când aveam doar șapte ani, a tras din greu să nu ne lipsească nimic. A lucrat două joburi, a renunțat la visele ei și s-a dedicat complet mie. Îmi repeta mereu: „Tot ce fac, fac pentru tine.” Dar cu timpul, dragostea ei s-a transformat într-o plasă invizibilă care mă sufoca.

Îmi verifica telefonul, îmi citea mesajele, îmi controla hainele și prieteniile. Nu aveam voie să ies după ora 20:00 și orice băiat care mă saluta devenea subiect de interogatoriu. Când l-am cunoscut pe Rareș la facultate, am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. Era blând, răbdător și avea un zâmbet care îmi alunga toate grijile. Dar pentru mama, Rareș era doar „băiatul acela din Ferentari”, un pericol pentru viitorul meu.

În acea seară, după ce m-a văzut ieșind din bloc cu el, m-a așteptat acasă cu ușa încuiată. Am bătut de trei ori până mi-a deschis și m-a privit ca pe o străină.

— Nu vreau să te pierd, dar nu pot să te las să-ți distrugi viața pentru un băiat care nu e de nasul tău! a strigat ea.

— Mamă, nu ești corectă! Rareș muncește, învață la fel ca mine… De ce nu poți să-l cunoști înainte să-l judeci?

— Pentru că știu eu mai bine! Am văzut destule la viața mea. Dacă îl alegi pe el, să nu te mai întorci aici!

Am fugit în camera mea plângând. Am stat ore întregi cu fața în pernă, încercând să-mi adun gândurile. Îmi doream să fiu ascultată, să fiu înțeleasă. Dar mama vedea doar pericole peste tot. În acea noapte, Rareș mi-a trimis un mesaj: „Sunt aici pentru tine. Nu vreau să te pierd.”

A doua zi dimineață, mama s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a pus micul dejun pe masă și mi-a spus să nu întârzii la cursuri. Dar tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă. La facultate, Rareș m-a așteptat la poartă.

— Ce s-a întâmplat? Te-ai certat cu mama ta?

— Nu vrea să te mai vadă niciodată… Mi-a spus că dacă nu te las, mă dă afară din casă.

Rareș a oftat și m-a luat de mână.

— Vrei să vii la mine? Poți sta cât ai nevoie.

Am dat din cap că nu. Nu eram pregătită să rup totul cu mama. Dar nici nu puteam să renunț la Rareș. Zilele au trecut greu. Mama mă suna din oră în oră să vadă unde sunt. Îmi trimitea mesaje lungi despre cât de mult mă iubește și cât de mult greșesc. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să-mi trăiesc viața, dar eu simțeam că orice alegere fac va răni pe cineva.

Într-o seară de vineri, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, mama mă aștepta în sufragerie cu valiza mea făcută.

— Ai ales. Pleacă!

Am izbucnit în plâns.

— Mamă, nu pot să aleg între tine și el! De ce trebuie să fie totul atât de greu?

— Pentru că tu ești tot ce am! Dacă îl alegi pe el, eu rămân singură!

Am luat valiza și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Rareș m-a primit cu brațele deschise la el acasă. Mama lui m-a îmbrățișat fără întrebări. Dar fiecare noapte era un chin; îmi lipsea mirosul cafelei făcute de mama dimineața, certurile noastre stupide despre haine sau despre notele de la facultate.

Au trecut luni de zile fără să vorbim. Îmi verificam zilnic telefonul sperând la un mesaj de împăcare. Într-o zi am primit un SMS scurt: „Sper că ești bine.” Atât. Am plâns ore întregi după acel mesaj.

Rareș încerca să mă facă să zâmbesc, dar vedea cât sufăr.

— Poate ar trebui să vorbești cu ea… S-ar putea să-i fie dor de tine.

— Nu știu dacă pot… Mi-e teamă că nu mă va ierta niciodată.

Într-un final am prins curaj și am mers acasă într-o duminică dimineață. Mama stătea pe balcon și fuma, cu ochii pierduți în zare.

— Mamă…

S-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Ce cauți aici?

— Mi-e dor de tine…

A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe.

— Nu știu dacă pot să-l accept vreodată pe Rareș… Dar nu pot trăi fără tine.

Am stat îmbrățișate minute în șir. Știam că drumul spre împăcare va fi lung și greu. Dar pentru prima dată simțeam că am dreptul să-mi trăiesc viața după propriile reguli.

M-am întrebat adesea: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și unde se termină dragostea și începe controlul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?