Între Dragoste și Interes: Povestea unei Mame Rănite

— Mamă, ce faci? De ce nu ne-ai spus nimic despre casă? Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, unde aburul de la ceai se ridică leneș spre tavanul scorojit. Mâinile îmi tremură pe cana de porțelan, iar privirea lui Vlad, celălalt fiu al meu, mă străpunge de parcă aș fi făcut cea mai mare trădare.

Nu i-am mai văzut de aproape șapte ani. Au plecat fiecare pe drumul lui, Radu la București, Vlad în Italia. Telefonau rar, de sărbători sau când aveau nevoie de bani. În rest, liniște. Iar acum, când am anunțat că vreau să trec casa pe numele Anei, nepoata mea care mi-a stat mereu aproape, au apărut amândoi ca din senin.

— Mamă, nu-i drept! Casa asta e a noastră! Tu ai uitat cine suntem? Vlad ridică tonul, iar eu simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc cum îi țineam în brațe când erau mici și promiteam că nu le va lipsi nimic. Dar viața nu a fost blândă cu noi. Soțul meu a murit devreme, iar eu am muncit la CAP și apoi la brutărie ca să-i cresc.

Ana mă ajută de ani buni. Vine cu medicamentele, îmi face cumpărăturile, mă duce la doctor. Băieții mei nu au întrebat niciodată dacă am nevoie de ceva. Și totuși, când îi văd acum în fața mea, simt o durere veche care se amestecă cu vinovăție.

— Mamă, tu chiar vrei să ne lași fără nimic? Ce-o să zică lumea? Că ne-ai dat afară din casă pentru o nepoată? Radu se uită la mine cu ochii umezi. Nu știu dacă e supărare sau doar frica de a pierde ceva ce nici nu l-a interesat până acum.

Îmi aduc aminte de copilăria lor. Cum îi duceam la școală prin noroaie, cum le coseam hainele rupte și le făceam plăcinte din ultimii bani. Cum plângeam noaptea să nu mă audă, de teamă că nu voi reuși să le ofer un viitor mai bun. Și totuși, au crescut și au plecat fără să privească înapoi.

— Maria, nu-i asculta! Tu știi cine ți-a fost aproape! Ana intră în bucătărie cu o pungă de portocale și mă privește cu blândețe. Îi simt mâna caldă pe umăr și pentru o clipă mă simt în siguranță.

— Nu vreau ceartă în casă! răspund eu cu glas stins. Casa asta nu e doar niște cărămizi. E toată viața mea. Și vreau să rămână cuiva care a avut grijă de mine când am avut nevoie.

Vlad oftează și se uită pe fereastră. — Mamă, noi suntem copiii tăi! Cum poți să faci asta?

— Copiii mei… Da, sunteți copiii mei. Dar unde ați fost când am avut nevoie de voi? Când am stat internată două săptămâni la spital și doar Ana m-a vizitat? Când mi s-a spart țeava la baie și am stat trei zile fără apă?

Radu tace. Își frământă mâinile și evită privirea mea.

— Mamă, am avut probleme… Am muncit mult…

— Și eu am muncit mult! Pentru voi! Dar dragostea nu se măsoară în bani trimiși din când în când. Dragostea e să fii acolo când cineva are nevoie de tine.

Se lasă o tăcere grea. Aud doar ceasul vechi din perete și respirația grea a lui Vlad.

— Poate ai dreptate… Dar tot mama noastră ești…

— Da, sunt mama voastră. Și vă iubesc. Dar nu pot să-mi vând sufletul pentru niște promisiuni goale.

Ana mă strânge mai tare de umăr. — Maria, orice ai decide, eu te susțin.

Mă uit la băieții mei și văd în ochii lor o amestecare de rușine și furie. Poate că îi doare adevărul sau poate doar pierderea casei îi sperie.

— Mamă… Nu putem începe de la capăt? întreabă Radu încet.

— Putem încerca… Dar trebuie să-mi arătați că vă pasă cu adevărat. Nu doar când e vorba de moștenire.

Vlad oftează din nou și se ridică să plece. — O să ne gândim la ce ai spus…

Rămân singură cu Ana și lacrimile îmi curg pe obraji fără rușine. M-am întrebat mereu dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă pur și simplu viața ne-a despărțit prea tare.

Seara târziu, stau pe marginea patului și privesc poza veche cu noi toți patru. Oare dragostea de mamă poate vindeca orice rană? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați face în locul meu?