„Ani de zile, Mihai m-a trădat. Inima mi s-a frânt când Irina a spus, ‘Mamă, el vrea să-și ia rămas bun’: Mihai ne-a cerut să-l vizităm pentru ultima oară”

Viața se desfășoară în cele mai neașteptate moduri, iar povestea mea este o mărturie a acestui fapt. Numele meu este Livia, și aceasta este o poveste despre dragoste, trădare și un rămas bun care mi-a sfărâmat inima în bucăți.

Mihai și cu mine am fost iubiți din liceu într-un mic oraș din România. Ne-am căsătorit tineri, purtați de acel optimism naiv care te face să crezi că dragostea poate învinge totul. Eu aveam 19 ani, tocmai absolvită de școala de asistență medicală, iar Mihai avea 21 de ani, un antreprenor în devenire cu vise la fel de mari ca inima lui. Sau așa credeam.

Fiica noastră, Irina, a venit pe lume doi ani mai târziu, un far de bucurie în căsnicia noastră tot mai tumultuoasă. Afacerile lui Mihai au început să dea greș, iar tensiunile financiare ne-au afectat. A fost în această perioadă când mama lui Mihai, Nora, mi-a sugerat să caut oportunități în străinătate. Canada avea nevoie de asistente medicale, iar salariul era atractiv. A fost o decizie dificilă, dar cu inima grea, am plecat, crezând că este pentru binele tuturor.

Pentru 16 ani, am lucrat în Canada, trimițând bani acasă și vizitându-i când puteam. Vizitele lui Mihai deveneau tot mai rare, scuzele lui tot mai elaborate. Am auzit zvonuri despre infidelitățile lui, dar am ales să le ignor, de dragul Irinei.

Apoi, într-o seară rece de decembrie, Irina, acum în vârstă de 18 ani, m-a sunat. Tremurul din vocea ei m-a umplut imediat de groază. „Mamă, tata e bolnav. Ne cere să venim. Vrea să-și ia rămas bun.” Cuvintele acestea m-au lovit ca un tren. În ciuda tuturor, gândul de a-l pierde pe Mihai era insuportabil.

A doua zi am zburat înapoi în România. Bărbatul care ne-a întâmpinat era doar o umbră a lui Mihai pe care mi-l aminteam. Cancerul îi măcinase corpul, lăsându-l fragil și slab. Privirea din ochii lui când ne-a văzut era una de regret și tristețe.

Am stat cu el în acele ultime zile, o reuniune amară a unei familii care cândva fusese. Mihai și-a mărturisit infidelitățile, vocea lui abia un șoaptă. „Îmi pare rău,” a spus el, iar și iar, lacrimile curgându-i pe față. „Am fost un prost.”

Aș fi vrut să urlu, să țip la el pentru toată durerea pe care ne-a cauzat-o. Dar privindu-l, atât de vulnerabil și distrus, tot ce am putut simți a fost milă. Irina, binecuvântată să fie, l-a iertat fără ezitare. Îi invidiam capacitatea de a ierta atât de ușor.

Mihai a trecut în liniște într-o noapte, cu Irina și cu mine alături de el. Nu a fost un rămas bun dramatic, nicio declarație de dragoste în ultimul moment. Doar bipul constant al monitorului cardiac, apoi liniște.

În urma acestei tragedii, Irina și cu mine am încercat să adunăm bucățile. Trădarea, minciunile, toate păreau acum atât de nesemnificative. Tot ce a rămas a fost durerea pierderii și realitatea dură a continuării vieții.

M-am întors în Canada, cu inima mai grea decât când am plecat. Viața, așa cum întotdeauna face, a continuat. Dar cicatricile acelui rămas bun au rămas, un constant reminder al ceea ce a fost și ce ar fi putut fi.