Umbra Trecutului: Povestea unei Alegeri Dureroase

— Nu vreau să-l văd în casa mea! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama soției mele mă privea cu ochii înlăcrimați. Era a treia zi după înmormântare și încă nu-mi găsisem liniștea. Gemenii, Vlad și Radu, se jucau în camera lor, fără să înțeleagă de ce mama lor nu mai vine niciodată să-i strângă în brațe.

— Dar e bunicul lor, Mihai! Ce le spui când o să întrebe de el? a șoptit Ana, cumnata mea, încercând să mă facă să cedez.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să fug, să urlu, să mă ascund de toți. Dar nu puteam. Eram singurul care putea să-i apere pe băieți. Știam prea bine cine era Ion, socrul meu. Îl văzusem de atâtea ori ridicând mâna la soția mea, la Ana, la nevasta lui. Îl văzusem cum îi strivea sub privirea lui rece, cum le tăia aripile cu fiecare cuvânt rostit printre dinți.

— Nu pot, Ana. Nu pot să-l las lângă ei. Niciodată.

Ea a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas singur, cu mâinile strânse pe cana de cafea rece. M-am ridicat și am mers la geam. Afară ploua mocnit, iar curtea era pustie. M-am gândit la Irina, la ochii ei albaștri, la râsul ei care umplea casa. Cum ar fi reacționat ea? M-ar fi înțeles sau m-ar fi urât pentru decizia asta?

În seara aceea, după ce i-am culcat pe băieți, am găsit o scrisoare de la Irina într-un sertar. Era scrisă cu luni înainte să moară, dar nu o citisem niciodată. „Dacă mi se întâmplă ceva, ai grijă de ei. Nu lăsa trecutul să-i rănească.” Am plâns ca un copil, cu scrisoarea strânsă la piept.

A doua zi dimineață, Ion a venit la poartă. Bătea cu bastonul în gard și striga:

— Mihai! Lasă-mă să-mi văd nepoții! Ce fel de om ești?

Am ieșit afară, tremurând de nervi și frică.

— Nu poți intra aici, Ion. Știi foarte bine de ce.

— Nu mai sunt omul care am fost! S-au dus vremurile alea! Vreau doar să-i văd!

L-am privit în ochi și am văzut același întuneric ca întotdeauna. Poate că se schimbase, dar nu puteam risca. Nu cu copiii mei.

— Nu pot. Îmi pare rău.

A plecat clătinându-se pe drum, blestemându-mă printre dinți. În acea seară am primit telefoane de la rudele lui Irina. Toți mă acuzau că sunt crud, că îi răpesc bătrânului ultima bucurie a vieții.

— Mihai, nu e drept ce faci! mi-a spus Maria, sora Irinei. Copiii au nevoie de familie!

— Au nevoie de siguranță! am răspuns eu, aproape țipând.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Vlad și Radu, la cum vor crește fără mamă și fără bunic. M-am gândit dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva îi condamn la singurătate din cauza fricii mele.

Au trecut luni. Băieții au început să întrebe de bunicul lor.

— Tati, de ce nu vine bunicul Ion la noi?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Pentru că… uneori oamenii mari fac greșeli și trebuie să ne protejăm unii pe alții.

Vlad m-a privit lung.

— Dar tu ai făcut greșeli?

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea întrebării lui. Da, făcusem greșeli. Poate chiar atunci făceam una.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Mihai, Ion e bolnav. Nu mai are mult de trăit. Vrea doar să-i vadă o dată…

Am stat mult pe gânduri. Am mers la biserică, am vorbit cu preotul satului.

— Iertarea nu înseamnă uitare, mi-a spus el. Dar uneori copiii au nevoie să-și cunoască rădăcinile ca să poată merge mai departe.

Am acceptat să-l vadă o singură dată, sub supravegherea mea și a Anei. Întâlnirea a fost ciudată și dureroasă. Ion plângea și le spunea povești din copilăria Irinei. Băieții îl priveau curioși și speriați.

După ce a plecat, Vlad m-a întrebat:

— Tati, tu îl iubești pe bunicul?

Nu am știut ce să răspund. Poate că nu era vorba de iubire sau ură, ci doar de dorința disperată de a-i proteja pe cei dragi.

Ion a murit la câteva luni după aceea. Familia m-a iertat greu pentru decizia mea. Unii nu m-au iertat niciodată.

Acum stau seara lângă gemeni și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare dragostea adevărată înseamnă mereu să spui „nu” celor care au rănit? Sau uneori trebuie să riști și să ierți? Ce ați fi făcut voi în locul meu?