Ascunsă printre dosare: Refugiul meu de acasă

— Iar ai uitat să iei pâine! Vocea lui Radu răsună ca un ciocan în liniștea apartamentului nostru de la etajul patru. Mă uit la el, cu sacoșa încă în mână, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când uit ceva, dar nici nu e prima dată când reacția lui mă face să-mi doresc să dispar.

— Îmi pare rău, am avut o zi grea la birou, încerc să mă scuz, dar cuvintele îmi mor pe buze. Radu oftează teatral și se trântește pe canapea, deschizând televizorul la știri. Mă simt invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre mobilele vechi din sufrageria noastră.

Așa începe fiecare seară de luni până vineri. De fapt, nu doar serile — întreaga mea viață pare să se fi transformat într-o succesiune de reproșuri mărunte, tăceri apăsătoare și uși trântite. Cândva, Radu era omul care mă făcea să râd cu lacrimi, care îmi aducea flori fără motiv și mă ținea de mână pe stradă. Acum, tot ce simt lângă el e iritare și o oboseală care nu trece nici după opt ore de somn.

La serviciu, lucrurile nu sunt perfecte, dar măcar acolo pot respira. Sunt contabilă la o firmă mică din București și, deși uneori deadline-urile mă sufocă, prefer să stau peste program decât să mă grăbesc spre casă. Colegii mei au observat că rămân mereu ultima — chiar și doamna Viorica de la curățenie mă întreabă uneori dacă nu am familie care mă așteaptă.

— Irina, iar ai rămas singură? Nu te ceartă soțul că vii târziu?

Zâmbesc forțat și dau din cap că nu. Ce să-i spun? Că prefer să număr facturi decât să număr certurile cu Radu?

Într-o zi de joi, după o ședință interminabilă cu șeful meu, primesc un mesaj de la mama: „Te sun mai târziu. Tata iar a făcut tensiune.” Îmi amintesc cum era acasă la Ploiești — tata mereu tăcut, mama mereu pe fugă. Poate că am învățat de mică să tac și să înghit, să nu deranjez pe nimeni cu problemele mele.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Când am ajuns acasă, Radu deja dormea pe canapea cu televizorul pornit. M-am uitat la el și m-am întrebat: când am devenit doi străini? Am încercat să-mi amintesc ultima dată când ne-am privit cu adevărat în ochi.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul:

— Radu, crezi că ar trebui să vorbim despre noi?

El nici nu s-a uitat la mine. A sorbit din cafea și a zis:

— Ce vrei să vorbim? Totul e bine. Doar tu ești mereu nemulțumită.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Poate chiar eu sunt problema? Poate cer prea mult? Dar nu pot să nu observ că nici el nu mai e omul pe care l-am iubit.

La serviciu, colega mea Alina m-a invitat la o cafea după program. Am acceptat fără ezitare — orice ca să nu ajung acasă prea devreme. La cafenea, Alina mi-a povestit despre divorțul ei recent:

— Știi ce e cel mai greu? Nu singurătatea. Ci faptul că ani de zile am crezut că dacă mai încerc puțin, totul se va rezolva. Dar uneori nu se mai poate.

Am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă și eu sunt pe drumul ăsta — dacă nu cumva deja am ajuns la capătul răbdării.

În weekend am încercat să-l conving pe Radu să ieșim în parc. A refuzat scurt:

— N-am chef de plimbări aiurea. Vreau să mă odihnesc.

Am ieșit singură. Pe aleea din Herăstrău, m-am așezat pe o bancă și am privit copiii jucându-se. O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit cald:

— Ești bine, draga mea?

Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Știi… uneori e nevoie doar să spui ce te doare, mi-a spus ea blând.

M-am întors acasă târziu. Radu nici nu a observat că am lipsit ore întregi.

Într-o seară de marți, după ce am stat la birou până la 9, m-a sunat mama:

— Irina, tu ești fericită?

Am izbucnit în plâns. Nu știam ce să-i răspund. Cum poți explica unei mame că te ascunzi printre dosare ca să nu-ți vezi soțul?

În zilele următoare am început să caut răspunsuri pe internet: forumuri despre relații, articole despre burnout emoțional. Am citit povești asemănătoare cu a mea — femei care se ascund în muncă pentru că acasă nu mai găsesc liniște sau iubire.

Într-o dimineață, mi-am făcut curaj și i-am spus lui Radu:

— Eu nu mai pot așa. Simt că ne pierdem unul pe altul.

El s-a uitat lung la mine și a zis:

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Eu n-am timp de drame.

Atunci am știut că trebuie să iau o decizie pentru mine. Nu pentru el, nu pentru părinți sau pentru „ce zice lumea”.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră mică închiriată aproape de serviciu. Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Încă mă doare despărțirea, încă mă întreb dacă puteam salva ceva. Dar pentru prima dată după mult timp simt că respir.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câți oameni se ascund în muncă doar ca să uite cât de singuri sunt acasă? Dacă ai fi în locul meu… ce ai face?