Întoarcerea lui Victor: Când trecutul nu te lasă să uiți

— Nu pot să cred că mă suni după atâția ani, Victor! Ce vrei de la mine? Glasul meu tremura, deși încercam să par stăpână pe mine. Era seară târzie, iar lumina slabă din bucătărie îmi arunca umbre pe față. Telefonul vibra încă în palmă, ca o inimă speriată.

— Giulia… n-am pe nimeni altcineva. Sunt bolnav. Te rog… nu știu unde să mă duc.

Cuvintele lui Victor m-au lovit ca un pumn în stomac. Au trecut cincisprezece ani de când am semnat actele de divorț, după o viață întreagă de certuri, reproșuri și tăceri apăsătoare. Îmi amintesc și acum ultima noastră ceartă: „Nu mai pot trăi cu tine! M-ai făcut să mă simt invizibilă!” îi strigasem atunci. El plecase fără să privească înapoi.

Am închis ochii. Îmi venea să țip, să-l refuz, dar vocea lui răgușită îmi răsuna în minte. Am acceptat, cu jumătate de gură, să vină la mine până se pune pe picioare. M-am întrebat dacă nu cumva fac cea mai mare greșeală a vieții mele.

A doua zi, Radu și Ana au venit la mine la prânz. Le-am spus direct:

— Tatăl vostru are nevoie de ajutor. Va sta aici o vreme.

Ana a izbucnit:

— Nu pot să cred! După tot ce ne-a făcut? După cum te-a tratat pe tine?

Radu a rămas tăcut, cu privirea în farfurie. Știam că el încă îl iubea pe Victor, dar nu voia să recunoască.

— Nu e vorba despre ce a fost. E bolnav. Nu-l putem lăsa pe drumuri.

— Dar tu? Tu cum te simți? a întrebat Ana, cu ochii umezi.

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam ca o fetiță prinsă între părinți certându-se, deși eu eram acum mama.

Când Victor a intrat pe ușă, sprijinit într-un baston, am simțit că timpul s-a dat peste cap. Era slăbit, cu obrajii supti și ochii adânciți în orbite. A încercat să zâmbească, dar i-a ieșit doar o grimasă stânjenită.

— Bună seara… Giulia… copii…

Ana s-a retras imediat în camera ei, trântind ușa. Radu a venit și l-a îmbrățișat scurt pe Victor, fără să spună nimic.

Primele zile au fost un chin. Victor avea nevoie de ajutor la cele mai simple lucruri: să se ridice din pat, să mănânce, să-și ia pastilele. Eu îi pregăteam ceaiuri și supe, dar fiecare gest era încărcat de resentimente vechi.

Într-o seară, l-am găsit plângând în sufragerie.

— Giulia… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Pentru că am fost orb la suferința ta… pentru că am pus mereu munca înaintea familiei…

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cum venea târziu acasă, mirosind a alcool și oboseală, cum ridica tonul la copii pentru orice nimic.

— Nu pot schimba trecutul, Victor. Dar nu te pot lăsa să mori singur.

În zilele următoare, Ana a început să iasă din cameră tot mai des. Îl privea pe Victor cu răceală, dar uneori îi aducea apă sau îi aranja perna.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Ana plângând în bucătărie.

— De ce trebuie să-l iertăm? De ce trebuie să fim noi cei buni?

Am luat-o în brațe.

— Pentru că altfel ne otrăvim sufletul. Și pentru că suntem oameni.

Radu a venit într-o zi cu o fotografie veche: noi patru la mare, zâmbind larg. A pus-o pe masa din sufragerie. Victor a privit-o mult timp fără să spună nimic.

— Am fost fericiți vreodată? a întrebat el încet.

— Da… pentru scurt timp, am răspuns eu. Dar poate că nu e prea târziu să fim din nou o familie… măcar pentru puțin timp.

Boala lui Victor s-a agravat repede. Într-o noapte l-am dus la spital cu ambulanța. Ana și Radu au venit imediat lângă mine. Am stat toți trei pe holul rece al spitalului, ținându-ne de mâini ca niște copii speriați.

În ultimele zile ale lui Victor acasă, Ana i-a citit dintr-o carte preferată din copilărie. Radu i-a adus mereu fructe proaspete și i-a povestit despre nepoții lui pe care nu-i cunoscuse niciodată.

Într-o dimineață liniștită de aprilie, Victor s-a stins cu noi lângă el. Am plâns toți trei fără rușine, fără bariere.

După înmormântare, am rămas singură în casă. M-am uitat la fotografia de la mare și am simțit pentru prima dată după mulți ani o liniște adevărată.

Mă întreb: Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult ne putem vindeca atunci când alegem să fim oameni înainte de toate?