„Dacă nu vrei să stai la masă cu ai mei, măcar gătește și pune masa, apoi pleacă!” – O poveste despre așteptări, familie și alegeri

— Sorina, nu mai pot! Ori vii la masă cu ai mei, ori… măcar gătește și pune masa, apoi pleacă! Nu vreau să mai aud scuze!

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o amestecam absent. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Mă uitam la el, încercând să-mi găsesc cuvintele. De șase luni, de când am avut acea ceartă monstruoasă cu mama lui, fiecare zi era o luptă. Nu mai vorbeam cu socrii mei, iar Vlad părea să creadă că totul se va rezolva dacă mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.

— Vlad, nu pot să stau la masă cu ei. Știi bine ce mi-a spus mama ta atunci…

— Sorina, e familia mea! Nu poți să-i ignori la nesfârșit! Ce vrei să creadă lumea? Că suntem certați? Că nu ești în stare să treci peste?

M-am oprit din amestecat și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Nu era vorba doar despre ce crede lumea. Era vorba despre mine, despre demnitatea mea. Mama lui Vlad mă umilise în fața tuturor la aniversarea lui Radu, fratele lui mai mic. M-a acuzat că nu sunt „gospodină adevărată”, că nu știu să țin o casă și că Vlad ar fi meritat „o fată ca lumea”. Atunci am tăcut. Am plecat plângând acasă și de atunci nu m-am mai întors.

— Vlad, nu pot să uit cum m-a făcut să mă simt. Tu ai stat acolo și n-ai zis nimic!

— Ce voiai să fac? Să mă cert cu mama în fața tuturor? Așa se face la noi? Sorina, trebuie să fii mai puternică! Toate femeile trec prin asta!

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Toate femeile trec prin asta? Să fie umilite și apoi să zâmbească la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

— Vlad, eu nu sunt „toate femeile”. Eu sunt eu. Și nu vreau să mă prefac.

El a oftat și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu mirosul de ciorbă și cu gândurile mele. În fiecare duminică, aceeași poveste: Vlad insista să merg la masa de familie, eu refuzam, el se supăra. Acum venise cu acest ultimatum: dacă tot nu vreau să stau cu ei, măcar să gătesc și să pun masa pentru toți, apoi să plec înainte să sosească.

Am privit masa goală. Oare chiar atât de puțin valorez? Să fiu bucătăreasa invizibilă care pregătește totul pentru ca familia „perfectă” să se adune fără mine?

În ziua următoare, Vlad a venit acasă cu sacoșe pline de cumpărături.

— Mama a zis că vrea sarmale și cozonac. Poți să le faci până la prânz?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Vlad…

— Sorina, te rog! Nu vreau scandal. Dacă nu poți sta cu noi, măcar fă asta pentru mine.

Am început să rulez sarmalele cu mâinile reci. Fiecare foaie de varză era ca o bucată din sufletul meu pe care o împătuream și o ascundeam. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea că într-o familie trebuie să existe respect reciproc. Dar aici… respectul era doar pentru cei care se supuneau regulilor nescrise ale familiei lui Vlad.

Când am terminat totul, am aranjat masa cu grijă: farfurii albe cu margini aurii, tacâmuri lustruite, șervețele apretate. Am pus cozonacul pe platou și am privit totul ca pe o scenă pregătită pentru un spectacol în care eu nu aveam voie să joc.

Înainte să plec, l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon:

— Da, mamă… Sorina a făcut totul. Da, vine și ea… Nu știu… Vedem.

Am ieșit pe ușă fără un cuvânt. Am mers pe jos până în parc și m-am așezat pe o bancă. Priveam copiii jucându-se și mamele lor râzând împreună. Mi-am dorit să pot fi ca ele: liniștită, împăcată cu mine însămi.

Seara târziu m-am întors acasă. Vlad era deja în pat.

— Ai lipsit toată ziua…

— Da.

— Mama a întrebat de tine.

— Și ce i-ai spus?

— Că ai avut treabă.

Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu mai eram o echipă. Eram două insule separate de o mare de neînțelegeri.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad devenea tot mai rece, iar eu tot mai retrasă. Încercam să-mi găsesc alinarea în lucruri mici: o carte bună, o plimbare scurtă prin cartier sau un telefon dat mamei mele.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă târziu și nici măcar nu m-a salutat, am izbucnit:

— Vlad! Așa vrei să trăim? Să fim doi străini în aceeași casă?

El s-a uitat la mine obosit:

— Sorina… Eu încerc. Dar tu nu faci niciun efort pentru familia mea!

— Familia ta? Dar eu? Eu ce sunt?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Nu știu…

M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a trezit din amorțeală. Mi-am dat seama că nu pot continua așa. Că trebuie să aleg între a mă pierde pe mine însămi sau a lupta pentru respectul meu.

A doua zi dimineață i-am spus lui Vlad:

— Nu voi mai găti pentru familia ta dacă nu sunt acceptată ca parte din ea. Nu sunt servitoare. Sunt soția ta.

El m-a privit lung, fără răspuns.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: cât valorează liniștea sufletului meu? Merită sacrificată pentru aparențe sau pentru niște reguli vechi care mă strivesc? Voi ce ați face în locul meu?