Ei Mănâncă Delicatese, Noi Avem Doar Fulgi de Ovăz. Unde-i Dreptatea?

— Iar mănâncă singuri, șoptește mama, încercând să nu mă privească în ochi.

Stăm la masa din bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni de la aburii anilor, și împărțim o farfurie mare cu fulgi de ovăz fierți în apă. Tata mestecă absent, iar eu simt cum mă strânge stomacul nu de la foame, ci de la rușine. Tocmai au intrat pe ușă chiriașii noștri: familia Popescu, oameni cu bani, veniți din Constanța să lucreze la București. Au trecut pe lângă noi cu sacoșe pline de bunătăți — am văzut o cutie cu sushi și o pungă de la cofetăria aia scumpă din centru.

— Bună seara! am zis eu, încercând să par degajat.

— Bună seara, a răspuns doamna Popescu, zâmbind scurt. Domnul Popescu a dat doar din cap și s-au retras imediat în camera lor. Am simțit un val de frig când au închis ușa.

— Poate vreți să mâncăm împreună, am zis eu, mai mult din politețe.

— Mulțumim, dar am luat deja cina, a venit răspunsul rapid, fără să mă privească.

Mama a oftat și a început să strângă masa. Tata s-a ridicat fără un cuvânt și s-a dus în balcon să fumeze. Eu am rămas singur cu gândurile mele și cu sunetul slab al râsetelor care veneau din camera chiriașilor.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să împart casa cu străini. Dar după ce tata a rămas fără serviciu la fabrică și mama nu mai găsea nimic decât menaj ocazional, nu am avut de ales. Chiria pe care o plăteau Popescu era singura noastră șansă să nu fim dați afară din apartamentul ăsta vechi din Drumul Taberei.

La început am crezut că va fi ușor. Doar o cameră, doar câteva luni, doar niște oameni ca noi. Dar diferențele au apărut imediat. Ei aveau mereu haine noi, parfumuri scumpe și telefoane ultimul răcnet. Noi ne uitam la reduceri și ne rugam să nu se strice frigiderul sau aragazul.

Într-o seară, când tata era plecat la interviu și mama făcea ordine prin casă, am auzit-o pe doamna Popescu vorbind la telefon:

— Nu știu cum rezist aici… E curat, dar totul e vechi și miroase a sărăcie. Abia aștept să ne mutăm la apartamentul nostru.

M-am simțit ca un intrus în propria casă. M-am retras în camera mea și am încercat să-mi fac temele, dar nu mă puteam concentra. Gândurile îmi fugeau mereu la diferențele dintre noi. De ce ei pot avea totul și noi abia supraviețuim?

A doua zi dimineață, când m-am dus în bucătărie să-mi fac ceaiul, am găsit-o pe mama plângând încet lângă chiuvetă.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Nimic, dragule… doar că mi-e dor de vremurile când eram toți împreună la masă și nu trebuia să ne ascundem de nimeni.

Am vrut să-i spun că totul va fi bine, dar nu am avut curaj. Știam că minciunile nu ajută la nimic.

Într-o duminică, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și mirosul greu de alcool îl trăda.

— Ce-ai pățit? l-am întrebat.

— Nimic… doar că m-am întâlnit cu niște foști colegi. Toți au plecat afară sau s-au apucat de taximetrie. Eu… eu nu mai știu ce să fac.

Mama a încercat să-l liniștească, dar el a izbucnit:

— Nu vezi că suntem niște ratați? Ei mănâncă delicatese, noi avem doar fulgi de ovăz! Unde-i dreptatea?

Am tăcut toți. Chiriașii probabil au auzit totul prin perete, dar nu le-a păsat. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea.

În zilele următoare am început să-i observ mai atent pe Popescu. Nu erau răi — doar indiferenți. Își vedeau de viața lor, de mesele lor bogate și planurile lor pentru viitor. Fata lor, Andreea, era mereu ocupată cu laptopul sau telefonul. Uneori mă saluta politicos pe hol, dar atât.

Într-o zi am prins-o pe Andreea plângând pe balcon. M-am apropiat timid:

— Ești bine?

— Da… adică nu prea. Mi-e dor de prietenii mei din Constanța. Aici nu cunosc pe nimeni și mă simt singură.

Am zâmbit amar:

— Și eu mă simt singur uneori… chiar dacă sunt acasă.

A râs trist:

— Poate nu suntem atât de diferiți cum cred părinții noștri.

Din ziua aceea am început să vorbim mai des. Îmi povestea despre liceul ei privat, despre vacanțele la munte și despre cât de mult își dorește să fie acceptată pentru ceea ce este, nu pentru banii părinților ei. Eu îi povesteam despre visele mele simple: să intru la facultate și să pot avea o viață mai bună pentru ai mei.

Între timp, tensiunile dintre părinții mei au crescut. Mama era tot mai obosită și nervoasă, tata tot mai absent. Într-o seară i-am auzit certându-se:

— Nu mai suport! Nu vreau să trăiesc ca o slugă în propria casă!

— Și ce vrei să fac? Să dormim în gară?

Am ieșit din cameră și i-am privit amândoi: doi oameni frânți de griji și neputință. Am simțit o furie surdă crescând în mine — față de sistem, față de soartă, față de toți cei care ne priveau de sus.

Într-o zi am găsit un anunț pentru o bursă la o universitate din București. Era șansa mea să schimb ceva. Am aplicat fără să spun nimănui. Câteva luni mai târziu am primit răspunsul: fusesem acceptat!

Când le-am spus părinților mei, mama a izbucnit în lacrimi de bucurie, iar tata m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.

Chiriașii noștri s-au mutat curând după aceea — găsiseră apartamentul visurilor lor în centru. Casa noastră a rămas la fel de veche și mică, dar parcă mai caldă fără tensiunea aceea apăsătoare.

Acum stau în camera mea și mă gândesc: oare cât timp vom mai trăi într-o lume în care unii mănâncă delicatese și alții doar fulgi de ovăz? Oare chiar contează ce ai pe masă sau cine stă lângă tine? Voi ce credeți?