Între două lumi: Povestea gemenilor mei și a prejudecăților din familie

— Nu se poate, Irina! Cum să fie gemeni și să nu semene deloc? Ai ceva să-mi spui?
Vocea mamei mele răsuna în salonul alb al maternității, tăioasă ca o lamă. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, cu gemenii în brațe: Andreea, cu pielea ei deschisă, ochii verzi ca iarba de mai, și Radu, cu pielea măslinie și ochii negri ca tăciunele. Amândoi erau ai mei, îi simțeam în fiecare fibră a sufletului meu, dar privirile celor din jur mă făceau să mă simt vinovată fără vină.

Soțul meu, Mihai, stătea la capătul patului, palid și tăcut. Îl vedeam cum își frământă mâinile, cum evită să mă privească. În acea clipă, am știut că nu doar mama avea îndoieli. Și el se întreba dacă nu cumva… dacă nu cumva am greșit eu cu ceva. Dar nu era nimic de spus. Gemenii mei erau rezultatul unei combinații rare de gene – bunicul meu fusese rom cu piele închisă la culoare, iar Mihai avea strămoși sași cu ochi verzi. Doctorul încercase să explice asta familiei mele, dar prejudecățile lor erau mai puternice decât orice argument medical.

— Irina, nu vreau să te acuz, dar lumea o să vorbească. Cum o să ieși cu ei pe stradă? Ce-o să zică vecinii?
Mama își mușca buzele, iar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea rușinii pe care încerca să mi-o pună pe umeri. Dar nu era rușinea mea. Era a lor.

Primele luni acasă au fost un coșmar. Mama venea zilnic „să mă ajute”, dar de fapt nu făcea decât să mă supravegheze. Îl ținea mai mult pe Andreea în brațe și îl ignora pe Radu. Odată chiar a spus:

— Poate ar trebui să-l duci la un test ADN, să fim siguri…

Am simțit atunci că mi se rupe inima. Radu era la fel de al meu ca Andreea. Îl iubeam cu disperare, poate chiar mai mult pentru că vedeam cum suferă din cauza răcelii celor din jur.

Mihai s-a schimbat și el. Nu mai era bărbatul blând și cald pe care îl cunoscusem. Seara, când copiii adormeau, stătea pe balcon și fuma tăcut. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui:

— Nu știu ce să cred… Parcă nu mai sunt sigur de nimic.

Am ieșit la el și i-am spus printre lacrimi:

— Dacă ai dubii, fă testul! Dar nu mai pot trăi așa, Mihai! Ori suntem o familie, ori nu mai suntem deloc!

A doua zi a plecat la serviciu fără să mă sărute. Am rămas singură cu copiii și cu gândurile mele negre. M-am întrebat dacă nu cumva ar fi fost mai bine să nu-i fi născut. Dacă nu cumva le-am condamnat la o viață de priviri piezișe și vorbe grele.

Au trecut luni până când Mihai a venit acasă cu rezultatul testului ADN. L-a pus pe masă fără un cuvânt. L-am deschis tremurând: „Ambii copii sunt ai tatălui biologic Mihai Popescu.”

Am izbucnit în plâns. Mihai m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Iartă-mă, Irina… Am fost slab.

Dar rana era deja adâncă. Mama a continuat să-l ignore pe Radu. La botez, a refuzat să-l țină în brațe.

— Nu pot, Irina! Nu simt că e nepotul meu…

Atunci am luat o decizie grea: am rupt legătura cu ea pentru o vreme. Am rămas doar noi patru într-un apartament mic din Ploiești, încercând să ne reconstruim viața.

Anii au trecut greu. La grădiniță, Andreea era mereu lăudată pentru ochii ei verzi și părul blond. Radu era întrebat de educatoare dacă e „adoptat” sau „de unde e”. Venea acasă trist și mă întreba:

— Mami, eu de ce nu semăn cu voi?

Îl luam în brațe și îi spuneam mereu:

— Pentru că ești special, puiule! Pentru că ai toată dragostea mea!

Dar știam că nu e suficient. Odată l-am găsit plângând în baie după ce un băiat îi spusese „țiganule”. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe lumea asta care judecă după culoarea pielii.

Într-o zi am mers la școală și am cerut o discuție cu părinții copiilor din clasă. Le-am povestit povestea noastră, cu lacrimi în ochi:

— Copiii mei sunt gemeni. Sunt frați! Nu-i lăsați să creadă că sunt diferiți doar pentru că arată altfel!

Unii părinți m-au privit cu milă, alții cu neîncredere. Dar am simțit că am făcut ce trebuia.

Astăzi, Andreea și Radu au zece ani. Sunt cei mai buni prieteni, dar încă se lovesc de prejudecățile lumii. Eu am învățat să fiu mai puternică pentru ei. Mama a revenit timid în viața noastră după ce s-a îmbolnăvit grav și a cerut iertare lui Radu.

Mihai e din nou soțul pe care îl iubesc, dar uneori îl surprind privind lung la copii și parcă încă se întreabă cum e posibil.

M-am întrebat mereu: cât de mult contează sângele? Cât de mult contează culoarea pielii? Oare vom reuși vreodată să fim acceptați așa cum suntem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?