Când Viața Nu E Ca-n Poze: Povestea Mea și a Anei

— De ce nu poți să vezi că fac tot ce pot? am izbucnit, trântind ușa de la bucătărie. Ana stătea pe marginea scaunului, cu ochii roșii de plâns, iar în jurul nostru mirosea a vopsea proaspătă și a dezamăgire. Era trecut de miezul nopții, iar în casă răsunau doar ecourile certurilor noastre.

Totul a început acum doi ani, când am cumpărat casa asta bătrânească dintr-un cartier liniștit din Ploiești. Ne-am aruncat cu capul înainte, convinși că, dacă nu facem rabat la materiale și plătim meseriași buni, o să avem un cămin ca-n reviste. Am semnat contractul de credit cu mâinile tremurânde, dar cu inima plină de speranță. Ana râdea atunci, visând la o bucătărie modernă și la serile liniștite pe terasă. Eu visam la liniște, la sentimentul ăla că „am reușit”.

Dar viața nu e ca-n poze. După ce ne-am mutat, am descoperit că pereții ascundeau mucegai, instalația electrică era un pericol public, iar fiecare reparație scotea la iveală alte probleme. Banii s-au dus mai repede decât ne-am imaginat. Salariul meu de inginer abia acoperea rata și facturile, iar Ana, profesoară de română, aducea acasă mai mult stres decât bani. În fiecare seară făceam calcule pe colțul mesei: „Dacă mai tăiem din cheltuieli luna asta, poate reușim să terminăm baia până la Crăciun.”

Apoi a venit vestea care a rupt-o pe Ana: bunica ei, singura care o crescuse după ce părinții au plecat la muncă în Italia, s-a stins brusc. Am găsit-o pe Ana plângând în hol, cu telefonul strâns la piept. Nu știam ce să spun. Am încercat s-o țin în brațe, dar între noi se simțea deja un zid.

— Nu mai pot, Vlad… Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, mi-a spus într-o seară, privind în gol.

— Nici eu nu mai pot… Dar trebuie să mergem înainte. Pentru noi. Pentru casa asta.

— Casa asta? Pentru ce? Pentru cine? Nu vezi că ne distruge?

Am rămas fără cuvinte. Simțeam că tot ce făceam era să muncesc și să plătesc facturi. Prietenii noștri păreau să aibă vieți perfecte: vacanțe în Grecia, copii zâmbitori pe Facebook, case renovate fără praf și fără nervi. Noi aveam doar datorii și pereți neterminați.

Într-o zi de sâmbătă, când zugravii au plecat mai devreme și casa era plină de praf alb ca zăpada, Ana a izbucnit:

— Vlad, tu nu vezi că nu mai suntem noi? Când ai râs ultima dată? Când ai stat pur și simplu lângă mine fără să te gândești la bani?

— Nu știu… Poate când încă mai credeam că o să fie bine.

— Poate că nu o să fie niciodată bine dacă nu ne oprim din alergat după perfecțiune.

Am tăcut. Avea dreptate. Ne pierdusem pe drum.

În acea noapte am visat-o pe bunica Anei. Stătea pe prispă și îmi spunea blând: „Nu casa te ține împreună cu Ana. Dragostea voastră e fundația.” M-am trezit transpirat și cu inima grea.

A doua zi am decis să nu mai lucrăm la casă. Am ieșit amândoi în parc, ca doi adolescenți care fug de acasă. Am vorbit despre bunica ei, despre fricile mele că nu sunt suficient de bărbat dacă nu pot asigura totul. Ana mi-a spus că îi e dor de mine, nu de casa perfectă.

Seara am mâncat pizza pe podeaua din sufragerie, printre cutii și scule. Am râs pentru prima dată după mult timp.

Dar problemele nu au dispărut. Facturile veneau în continuare, banca nu avea răbdare cu dramele noastre. Într-o zi am primit un telefon de la șef: „Vlad, trebuie să reducem personalul…” M-am simțit mic și neputincios. Cum să-i spun Anei?

— Vlad… orice ar fi, suntem împreună. Nu casa contează. Nici banii. Nici ce cred ceilalți.

Am plâns amândoi în acea seară. Pentru prima dată nu ne-am mai ascuns lacrimile.

Acum scriu aceste rânduri privind pereții încă neterminați ai casei noastre. Nu știu dacă vom reuși să terminăm vreodată renovarea sau dacă vom putea păstra casa asta. Dar știu că am regăsit ceva mai important: pe noi doi.

Oare câți dintre noi se pierd încercând să pară perfecți pentru ceilalți? Cât sacrificăm din fericirea noastră doar ca să bifăm niște standarde impuse de societate? Voi ce ați face în locul meu?