Umbrele din sufletul Anei: Povestea unei copilării nespuse

— Ana, te rog, nu mai tăcea! Nu pot să trăiesc cu zidul ăsta între noi! am izbucnit într-o seară ploioasă de noiembrie, când liniștea din apartamentul nostru din București devenise insuportabilă.

Ana, soția mea, stătea pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Ochii ei verzi, de obicei atât de vii, păreau acum două lacuri tulburi. Am simțit cum mi se strânge inima. De ani de zile încercam să o înțeleg, să o apropii, dar mereu părea că ceva o ține departe. Era ca și cum o parte din ea nu voia să fie văzută.

— Nu înțelegi, Mihai… Nu pot. Dacă ți-aș spune totul, ai privi altfel la mine, a șoptit ea, cu vocea tremurândă.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am prins mâinile reci. — Ana, orice ar fi, sunt aici. Nu vreau să trăiesc cu jumătăți de adevăr. Nu vreau să te pierd în tăcerea asta.

A oftat adânc și, pentru prima dată de când ne cunoșteam, am văzut lacrimi curgându-i pe obraji. — Bine… Dar promite-mi că nu mă vei judeca.

Am dat din cap, fără să știu ce urmează. Și atunci a început să-mi spună povestea ei.

— M-am născut într-un sat mic din Buzău. Tata era preot, iar mama… mama era mereu bolnavă. Nu știu dacă era depresie sau altceva, dar nu ieșea din casă cu săptămânile. Tata era sever. Pentru el, orice greșeală era un păcat. Când aveam șapte ani, am spart din greșeală o icoană. Tata m-a pedepsit… nu doar cu vorbe. M-a închis în pivniță o zi întreagă. Întunericul acela… încă îl simt uneori.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam ce să spun. Ana continua, ca și cum ar fi rupt un sigiliu vechi:

— La școală eram mereu „fata popii”. Colegii râdeau de mine că vin cu hainele surorii mele mai mari, că nu am voie la petreceri sau la filme. Mama nu mă apăra niciodată. Era ca o umbră prin casă. Singura mea alinare era sora mea, Irina. Dar când am împlinit doisprezece ani, Irina a plecat la liceu în oraș și eu am rămas singură cu tata și cu tăcerile mamei.

Ana s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, ca un animal prins în capcană.

— Într-o zi, tata a venit acasă beat. A urlat la mine că sunt un blestem pentru familie, că din cauza mea mama s-a îmbolnăvit. M-a lovit… Nu era prima dată, dar atunci am simțit că nu mai pot respira. Am vrut să fug, dar nu aveam unde. Satul era mic, toți îl respectau pe tata. Cine m-ar fi crezut?

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Ani de zile am trăit cu frica asta. Când am ajuns la facultate la București, am jurat că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo. Dar frica… frica nu m-a părăsit niciodată. De asta nu pot dormi noaptea lângă tine fără să mă trezesc speriată. De asta nu pot vorbi despre copilăria mea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate gesturile ei ciudate — teama de întuneric, faptul că tresare la zgomote puternice, nevoia de a controla totul — aveau acum un sens dureros.

— Ana… nu e vina ta! am spus printre lacrimi.

— Știu că spui asta, Mihai… Dar eu încă simt că port rușinea familiei mele cu mine. Când m-ai cerut de soție, am vrut să-ți spun totul… dar mi-a fost frică să nu mă vezi ca pe un om stricat.

Am stat mult timp în tăcere după ce a terminat povestea. Afară ploaia bătea în geamuri ca un refren trist.

În zilele următoare am început să văd totul altfel: felul în care Ana își organizează viața la detaliu — ca să țină haosul la distanță; modul în care evită discuțiile despre familie; faptul că nu vrea copii încă — toate erau răni nevindecate.

Am încercat să o ajut să caute terapie, dar Ana s-a împotrivit mult timp.

— La noi în sat nimeni nu merge la psiholog! Numai nebunii fac asta! îmi spunea ea furioasă.

— Ana, suntem la București acum. Nu mai ești acolo. Ai dreptul să fii fericită!

A durat luni întregi până a acceptat să meargă la consiliere. Primele ședințe au fost un chin pentru ea — venea acasă obosită și tăcută. Dar încet-încet a început să vorbească mai mult cu mine despre ce simte.

Într-o zi mi-a spus:

— Poate că nu voi scăpa niciodată complet de umbrele trecutului meu… Dar vreau să încerc să trăiesc fără frică.

Acum, după aproape doi ani de când mi-a spus povestea ei, Ana e alt om. Încă are zile grele, încă visează urât uneori… dar nu mai e singură cu durerile ei.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim lângă oameni pe care credem că îi cunoaștem și totuși habar n-avem ce lupte duc? Oare cât de mult putem vindeca prin iubire și răbdare? Voi ce ați face dacă ați descoperi că omul iubit poartă asemenea răni ascunse?