Datoria care ne-a rupt familia: Povestea mea despre bani, iertare și loialitate

— Nu pot să cred că iar vorbiți despre asta! am izbucnit, trântind cana de ceai pe masă. Mama mă privea cu ochii ei mici și tăioși, iar Radu, soțul meu, se uita în gol, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Irina, nu e vorba doar de bani, e vorba de respect! a spus mama, ridicând tonul. Cinci ani au trecut și nici măcar nu v-au întrebat dacă aveți nevoie de ceva. Au luat banii și gata!

Am simțit cum mă sufoc între cele două lumi: familia în care m-am născut și cea pe care mi-am construit-o cu Radu. Totul a început într-o iarnă grea, când Mariana și Viorel, părinții lui Radu, au venit la noi cu ochii în lacrimi. Erau disperați: casa lor de la țară, locul unde mergeam vara cu toții să ne bucurăm de liniște și aer curat, avea nevoie urgentă de reparații. Acoperișul stătea să cadă, iar banii lor abia le ajungeau pentru medicamente și facturi.

— Irina, știu că nu e ușor să cerem asta… dar nu avem pe nimeni altcineva, mi-a spus Mariana cu voce tremurată. Am privit-o pe mama soacră și am simțit milă. Radu s-a uitat la mine cu speranță în ochi. Aveam atunci niște bani puși deoparte din concediul meu de maternitate și din economiile noastre. Erau pentru zile negre sau poate pentru o vacanță pe care o visam de ani de zile.

— O să vă dăm banii, am zis atunci. Dar vă rog să ni-i dați înapoi când puteți.

Au promis că ne vor returna fiecare leu. Au trecut lunile, apoi anii. La început mai aduceau vorba, apoi tot mai rar. Între timp, noi am avut nevoie de bani pentru grădinița lui Vlad, băiatul nostru, apoi pentru reparații la mașină. Dar niciodată nu am avut curajul să le cerem socoteală.

Mama însă nu a uitat niciodată. De fiecare dată când venea la noi și vedea că strângem cureaua sau că nu ne permitem ceva, îmi amintea:

— Dacă ai fi avut banii ăia… Dar tu ai vrut să fii bună!

Radu încerca mereu să mă liniștească:

— Sunt părinții mei, Irina. Nu vreau să-i supăr. Dacă nu pot să ne dea banii înapoi, asta e… Sănătoși să fie!

Dar eu simțeam cum mă apasă povara asta nespusă. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am izbucnit:

— Radu, nu vezi că mama are dreptate? Noi muncim din greu și nu ne permitem nimic! Ei nici măcar nu întreabă dacă avem nevoie de ajutor!

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Irina, dacă vrei să le ceri banii înapoi, fă-o tu. Eu nu pot.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să le cer? Cum să-i privesc în ochi pe oamenii care m-au primit ca pe o fiică? Dar cum să-mi ignor propria familie și sacrificiile noastre?

Într-o duminică am mers la ei la țară. Casa era frumoasă acum, acoperișul nou strălucea în soare. Mariana ne-a întâmpinat cu plăcinte calde și zâmbete largi.

— Ce bine că ați venit! Vladule, hai la bunica!

Am stat la masă cu toții, dar eu nu puteam mânca. Mă uitam la Radu și simțeam că mă sufoc. La un moment dat am ieșit afară cu Mariana.

— Mamă… voiam să te întreb ceva…

Ea s-a uitat la mine cu ochii blânzi.

— Da, Irina?

— Știi… banii pe care vi i-am dat atunci… Noi avem acum niște cheltuieli mari… Poate ați putea să ne dați măcar o parte înapoi?

Mariana a roșit brusc.

— Vai, Irina… Nici nu știu ce să zic… Noi abia ne descurcăm cu pensia… Dar dacă e nevoie, o să facem tot posibilul…

Am simțit un nod în gât. M-am întors acasă cu sufletul greu. Mama m-a sunat imediat:

— Ce ți-am spus eu? Dacă nu insiști, nu vezi niciun ban!

Radu era supărat pe mine:

— De ce ai făcut asta? Acum mama se simte prost! Nu vreau să mai aud de bani!

În următoarele luni relațiile s-au răcit. Mariana nu mă mai suna ca înainte. Viorel abia mă saluta când mergeam la țară. Mama era mulțumită că am încercat „să-mi fac dreptate”, dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Într-o seară am stat singură pe balcon și m-am întrebat: oare merită să pierzi oameni pentru bani? Sau e mai important să-ți aperi familia și munca ta? Poate că adevărata datorie e față de sufletul tău…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat datoria sau ați fi cerut banii înapoi? Unde tragem linia între bunătate și naivitate?