Cheile care deschid răni vechi

— Nu mai pot, Valeria! Nu mai pot! — vocea lui Matei răsuna ca un tunet în holul mic al apartamentului. Mâinile îi tremurau când a smuls cheile din mâna surorii mele, iar eu am rămas încremenită lângă ușă, cu inima bătându-mi nebunește. Valeria s-a uitat la el cu ochii mari, umezi, încercând să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât.

Am simțit cum aerul din cameră devine greu, ca înaintea unei furtuni. M-am întrebat dacă ar trebui să intervin sau să plec, dar picioarele nu mă ascultau. Matei s-a întors spre mine, privindu-mă cu o disperare pe care nu i-o mai văzusem niciodată: — Tu ce ai face dacă ai simți că nu mai ai loc în propria casă?

Nu am știut ce să-i răspund. De fapt, nici eu nu mă simțisem vreodată cu adevărat acasă, nici măcar în apartamentul părinților noștri din Drumul Taberei, unde fiecare colț păstra urmele certurilor dintre tata și mama. Poate de aceea m-am simțit atât de responsabilă pentru Valeria și Matei, ca și cum aș putea repara ceva ce nu am reușit niciodată să repar în familia noastră.

Valeria a ieșit pe balcon, trântind ușa după ea. Am auzit-o plângând încet, încercând să-și ascundă lacrimile. Matei s-a prăbușit pe canapea și a început să-și frământe mâinile. — Nu mai suport să vin acasă și să simt că sunt un chiriaș în viața mea. Mereu e cineva aici, mereu trebuie să împart totul… Nici măcar liniștea nu mai e a mea.

M-am așezat lângă el, încercând să găsesc cuvintele potrivite. — Poate că ar trebui să vorbiți… fără reproșuri, fără trecut. Să spuneți ce vă doare cu adevărat.

Matei a râs amar: — Crezi că nu am încercat? De fiecare dată când deschid subiectul, Valeria plânge sau se închide în ea. Și-apoi vin musafirii ei, sora ei (adică eu), prietenii… Nu mai știu cine suntem noi doi.

Am simțit un nod în gât. Știam că și eu eram parte din problema lor. Îmi găsisem adesea refugiu la ei când nu mai suportam singurătatea din garsoniera mea sau când aveam nevoie de o masă caldă și de râsul Valeriei. Dar nu mi-am dat seama cât de mult îi sufocam.

Seara aceea a fost doar începutul. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Valeria s-a mutat temporar la mine, dar nu vorbea decât despre cât de nedrept a fost Matei. — Cum poate să-mi ia cheile? E și casa mea! Am muncit amândoi pentru ea! — repeta obsesiv.

Încercam să-i explic că poate Matei are nevoie de spațiu, că uneori oamenii se pierd pe ei înșiși când nu mai au intimitate. Dar Valeria nu voia să audă. — Tu mereu îi iei apărarea! Mereu e vina mea!

Într-o seară, am primit un mesaj de la Matei: „Putem vorbi? Nu mai știu ce să fac.” Am acceptat să ne vedem la o cafenea din apropiere. Era palid și obosit, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Știi ce e cel mai greu? — mi-a spus el privind în gol. — Că nu pot vorbi cu nimeni despre asta fără să par un egoist. Toți cred că bărbații trebuie să fie tari, să accepte orice pentru familie… Dar eu simt că mă sufoc.

L-am ascultat tăcută, gândindu-mă la tata, care nu a spus niciodată ce-l durea până într-o zi când a plecat pur și simplu. Poate că și el s-a simțit la fel.

— Ce vrei să faci acum? — l-am întrebat.

— Vreau doar să fim noi doi pentru o vreme. Fără vizite neanunțate, fără rude care stau cu zilele… Să ne regăsim.

Am dat din cap și i-am promis că voi vorbi cu Valeria. Dar știam că va fi greu. Surorile noastre fuseseră mereu unite împotriva lumii, iar acum trebuia să-i spun că poate ea era parte din problemă.

Când am ajuns acasă, Valeria stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns. — Ai fost la el? — m-a întrebat suspicioasă.

— Da. Mi-a spus că are nevoie de spațiu.

— Deci vrei să mă dau la o parte? Să-l las singur?

— Nu e vorba despre asta… E vorba despre voi doi. Despre cum puteți fi fericiți împreună fără ca ceilalți să intervină mereu.

Valeria a izbucnit: — Tu nu înțelegi! Dacă rămân singură cu el, mi-e teamă că o să mă părăsească! Că n-o să fiu suficientă…

Atunci am realizat cât de adânci erau rănile noastre. Nu era doar despre chei sau apartament; era despre frica de abandon, despre nevoia disperată de a aparține cuiva sau undeva.

Au trecut săptămâni până când Valeria a avut curajul să-i scrie lui Matei un mesaj simplu: „Putem încerca din nou?” Au stabilit reguli noi: vizite anunțate, timp doar pentru ei doi, spațiu personal respectat.

Eu am rămas cu întrebarea dacă nu cumva toate familiile noastre sunt niște apartamente prea mici pentru orgoliile și temerile noastre mari. Oare putem vreodată să ne găsim locul fără să-i rănim pe ceilalți?

Poate cheia nu e la ușă, ci undeva adânc în noi.