Umbra soacrei mele: Povestea unei case care nu mai e acasă

— Irina, ai șters praful din sufragerie? Că văd că iar e plin de scame pe mobilă!
Vocea soacrei mele, Mariana, răsună din capătul holului, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Copiii se joacă în camera lor, iar Vlad, soțul meu, tocmai a ieșit la magazin. Rămân singură cu ea, ca de atâtea ori.

— Da, am șters dimineață, răspund încet, încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu prea se vede! Dacă tot ai norocul să stai la casă, măcar să fie curat! Pe vremea mea, nu aveam atâtea pretenții…

Mă mușc de limbă. Îmi vine să-i spun că nu e casa mea, ci casa în care am intrat cu inima deschisă, visând la o familie mare și unită. Dar de când Mariana s-a mutat la noi, după ce a rămas văduvă, visul meu s-a transformat într-un coșmar domestic.

Vlad e singurul ei copil. Îl adoră și îl manipulează cu o pricepere pe care n-o bănuiam la început. Când ne-am căsătorit, părea o femeie caldă, dar după ce a venit să locuiască cu noi, a început să-și arate adevărata față. Nimic nu-i convine: mâncarea e prea sărată, copiii sunt prea gălăgioși, iar eu… eu sunt mereu insuficientă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot. Mama ta mă tratează ca pe o menajeră. Nu mă simt respectată în casa asta.

El oftează și își trece mâna prin păr.

— Irina, știi că mama a trecut prin multe. E greu pentru ea… Și pentru mine. Dar e mama mea. Ce vrei să fac?

— Să pui limite! Să-i spui că nu sunt servitoarea ei!

— Nu exagera… Poate ai și tu zile proaste.

M-am simțit trădată. Nu era prima dată când încerca să minimalizeze ce simt. M-am retras în baie și am plâns în liniște, ca să nu mă audă copiii.

Zilele au trecut la fel: Mariana critica tot ce făceam, iar Vlad se făcea că nu vede. Copiii au început să mă întrebe de ce bunica e mereu supărată pe mine. Am simțit cum mă sufoc între dorința de a fi o mamă bună și nevoia de a nu-mi pierde demnitatea.

Într-o dimineață, când pregăteam micul dejun, Mariana a intrat val-vârtej în bucătărie.

— Iar ai lăsat firimituri pe masă! Dacă nu-ți place să faci curat, spune-mi! Pe vremea mea, femeile erau recunoscătoare că aveau o casă!

Am izbucnit:

— Mariana, nu mai pot! Nu sunt menajera nimănui! Fac tot ce pot pentru familia asta și merit respect!

A rămas blocată câteva secunde. Apoi a început să plângă teatral:

— Uite cum vorbești cu mine! După tot ce am făcut pentru voi!

Vlad a intrat exact atunci și m-a privit acuzator.

— Irina, nu trebuia să ridici tonul la mama…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva.

Am început să caut sprijin la prietena mea cea mai bună, Simona. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, dacă nu pui tu limitele, nimeni nu o va face pentru tine. Vorbește cu Vlad din nou. Spune-i clar: ori găsiți o soluție pentru mama lui, ori relația voastră va avea de suferit.

Mi-a fost teamă. În România încă se crede că femeia trebuie să rabde pentru familie. Dar eu nu mai puteam.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit și Mariana era în camera ei, am stat față în față cu Vlad.

— Vlad, ascultă-mă bine: dacă nu găsim o soluție pentru mama ta, eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca ai noștri copii să creadă că e normal ca mama lor să fie umilită zilnic. Ori găsim un apartament pentru ea aproape de noi, ori… eu plec cu copiii.

A tăcut mult timp. L-am văzut frământându-se între loialitatea față de mine și dependența față de mama lui.

— O să vorbesc cu ea… Promit.

A doua zi dimineață, Vlad a avut o discuție lungă cu Mariana. Nu știu exact ce i-a spus — am auzit doar frânturi de voci ridicate și suspine — dar ceva s-a schimbat. Mariana s-a retras câteva zile la sora ei din Ploiești „să-și limpezească gândurile”.

Casa a devenit brusc liniștită. Copiii au observat primii:

— Mami, azi e vesel acasă!

Am simțit cum mi se ridică un nor de pe suflet. Vlad a început să mă ajute mai mult și chiar a recunoscut:

— Ai avut dreptate. Mama trebuie să-și găsească locul ei. Și noi avem nevoie de spațiul nostru.

Mariana s-a întors după două săptămâni și a acceptat — nu fără lacrimi și reproșuri — să se mute într-un apartament micuț aproape de noi. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte, dar am început să punem limite sănătoase.

Acum sunt însărcinată cu al treilea copil și privesc spre viitor cu speranță și teamă. Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce înseamnă cu adevărat să fii respectată în propria casă?