Duminica în care am învățat să spun „nu”

— Nu te mai foi atâta, Maria, că mă trezești! mormăie Nicolae, întorcându-se pe partea cealaltă, cu spatele la mine. E ora 7:00 dimineața, duminică. În loc să mă bucur de liniștea asta rară, simt cum stomacul mi se strânge la gândul că peste nici o oră trebuie să cobor la micul dejun cu toți ai casei. Mă ridic încet din pat, încercând să nu-l deranjez mai tare pe Nicolae. Îmi trag halatul peste cămașa de noapte și mă uit în oglindă: cearcăne adânci, ochi obosiți, buze strânse. Parcă nici nu mai știu cine sunt.

În bucătărie, o găsesc pe soacra mea, doamna Lidia, deja la datorie. Își freacă mâinile peste șorțul cu flori de câmp și mă privește cu ochii ei mici și tăioși.

— Ai dormit bine? întreabă pe un ton care nu lasă loc de răspuns sincer.

— Da, mulțumesc, răspund automat, deși adevărul e că n-am închis un ochi de griji.

— Să nu uiți să pui sare în omletă. Data trecută era fadă. Și vezi să nu arzi pâinea la prăjitor ca săptămâna trecută.

Înghit în sec și mă apuc să sparg ouăle. Mâinile îmi tremură ușor. Îmi amintesc de mama mea, Dumnezeu s-o ierte, cum îmi spunea mereu: „Maria, nu te lăsa călcată în picioare. Ai și tu dreptul la fericire.” Dar aici, în casa lui Nicolae, fericirea mea pare mereu pe ultimul loc.

Se aude zgomot de pași pe scări. E Ilinca, fata noastră de 10 ani, cu părul ciufulit și ochii încă lipiți de somn.

— Bună dimineața! zice ea încet.

— Bună dimineața, Ilinca! răspund eu cu un zâmbet forțat.

— Scoal-o mai repede pe sor-ta! strigă Lidia dinspre aragaz. Nu stăm după ea toată ziua!

— Las’ că mă duc eu, spun și urc repede la etaj. O găsesc pe Ana, mezina noastră, ghemuită sub plapumă.

— Ana, hai jos la masă! Știi că bunica nu are răbdare…

— Nu vreau… Vreau să dorm… oftează ea.

Mă aplec și îi șoptesc:

— Te rog frumos, pentru mine. Hai să nu ne certăm iar azi…

Coborâm împreună și ne așezăm la masă. Nicolae apare ultimul, cu ochii mici și fața acră.

— Ce-i cu atâta gălăgie? Nici duminica nu pot dormi ca lumea?

Lidia oftează teatral:

— Dacă fiecare ar face ce trebuie în casa asta…

Micul dejun se desfășoară într-o tăcere apăsătoare. Fetele ciugulesc din omletă, eu încerc să nu mă uit la ceas. Lidia găsește mereu ceva de comentat:

— Laptele e prea rece. Cine a pus gemul ăsta pe masă? E prea acru! Maria, tu chiar nu vezi?

Nicolae ridică din umeri:

— Las-o mamă, nu face atâta caz…

Dar vocea lui e slabă, lipsită de convingere. Știu că nu va interveni niciodată cu adevărat între mine și mama lui.

După masă, fetele fug în camerele lor. Eu rămân să strâng masa. Lidia se așază la televizor și dă drumul la știrile de dimineață.

— Maria, vezi că ai uitat firimiturile pe masă! Și spală bine cănile alea, că data trecută au rămas pete!

Simt cum ceva se rupe în mine. Mâinile mi se opresc pe farfurie. M-am săturat. De ani de zile încerc să fiu nora perfectă: gătesc ce-i place Lidiei, îi calc hainele lui Nicolae, mă ocup singură de fete și de casă. Dar nimic nu e destul.

Într-o zi ca asta, când soarele strălucește afară iar eu simt că mă sufoc între pereții casei lor, îmi vine să urlu. Dar nu pot. Nu încă.

Seara, după ce fetele adorm și Lidia s-a retras în camera ei, îl găsesc pe Nicolae în sufragerie cu o bere în mână.

— Putem vorbi? întreb încet.

El oftează:

— Iar ai ceva de reproșat?

Mă așez lângă el pe canapea.

— Nicolae… Nu mai pot așa. Simt că mă pierd pe mine zi de zi. Mama ta… nu mă respectă deloc. Iar tu… tu niciodată nu iei partea mea.

El se uită la mine ca și cum i-aș vorbi într-o limbă străină:

— Ce vrei să fac? E mama… Așa e ea. Tu trebuie să fii mai tare!

Îmi dau lacrimile:

— Dar dacă nu mai pot? Dacă într-o zi plec?

Se ridică nervos:

— Nu mai dramatiza! Toate femeile au probleme cu soacrele lor!

Rămân singură pe canapea. Mâinile îmi tremură iar lacrimile curg fără oprire. În minte îmi răsună vocea mamei mele: „Ai dreptul la fericire.”

A doua zi dimineață, când Lidia începe iar cu reproșurile ei mărunte, ceva se schimbă în mine. O privesc drept în ochi și spun:

— Doamnă Lidia, vă rog frumos să nu mai vorbiți așa cu mine! Fac tot ce pot pentru casa asta și pentru familia noastră!

Se oprește brusc din mișcare. Nicolae apare în ușă uimit.

— Maria…

Îl privesc hotărât:

— Dacă nu se schimbă nimic… eu plec cu fetele! Nu mai pot trăi așa!

Pentru prima dată după mulți ani simt că respir. Poate va fi greu. Poate voi fi judecată. Dar știu că merit mai mult decât atât.

Mă întreb: Câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?