Umbra din Casa Noastră: Povestea unei Mame și a Luptei cu Boala

— Nu vreau să te văd plângând, Maria! Ai înțeles? vocea lui Radu răsună tăios în bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu mirosul de teamă. M-am oprit din tăiatul morcovilor, cu mâinile tremurânde și ochii înroșiți. Copiii, Ana și Vlad, stăteau la masa din colț, prefăcându-se că-și fac temele, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Nu plâng, Radu, doar… nu știu cum să le spun, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea. Diagnosticul primit azi la spital îmi răsuna în minte ca un ecou fără sfârșit: cancer ovarian. Aveam doar 39 de ani și simțeam că totul se prăbușește.

Radu s-a apropiat de mine, încercând să pară stăpân pe situație, dar îi vedeam și lui ochii umezi. — O să trecem peste asta, a zis încet, dar nu m-a convins nici pe mine, nici pe el.

În acea noapte, am stat trează lângă Ana, care adormise cu capul pe pieptul meu. Îi simțeam respirația caldă și mă întrebam dacă va mai avea cine să-i împletească părul dimineața. Vlad a venit tiptil și s-a strecurat sub plapumă lângă noi. — Mami, tu nu o să mori, nu? m-a întrebat cu vocea pierdută.

— Nu, puiule, nu o să mor. O să lupt cât pot, i-am promis, deși nu știam dacă pot să-mi țin promisiunea.

A doua zi, am mers la serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lucrez ca educatoare la grădinița din cartierul nostru din Ploiești. Copiii m-au întâmpinat cu desene și îmbrățișări, dar eu simțeam că mă sufoc. Colega mea, Lidia, m-a tras deoparte.

— Maria, ești bine? Pari palidă…

— Am primit un diagnostic greu ieri… cancer. Nu știu cum să le spun copiilor mei adevărul.

Lidia m-a strâns în brațe fără să spună nimic. În acea îmbrățișare am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Seara, când Radu a venit acasă târziu de la serviciu, l-am găsit în sufragerie cu ochii în telefon. — Ai vorbit cu mama ta? a întrebat fără să mă privească.

— Nu încă. Nu vreau să o sperii. Știi cum e ea… dacă află că sunt bolnavă, vine aici și nu mai scap de ea.

Radu a oftat. — Poate ar trebui să-i spui. Avem nevoie de ajutor.

Am dat din cap, dar în sufletul meu mă simțeam vinovată. Mama mea era genul care făcea totul pentru familie, dar uneori prezența ei era sufocantă. Totuși, în acea seară am sunat-o.

— Mamă… am nevoie de tine. Sunt bolnavă. Am cancer.

A urmat o liniște grea la celălalt capăt al firului. — Vin mâine dimineață, mi-a spus scurt.

Zilele au început să curgă altfel. Mama a venit cu borcane de compot și ceaiuri „minune”, încercând să mă vindece cu rețete bătrânești. Radu s-a închis tot mai mult în el; pleca devreme la serviciu și venea târziu. Copiii au început să simtă tensiunea: Ana a devenit tăcută și retrasă, iar Vlad făcea crize de furie din orice motiv.

Într-o seară, după ce am terminat chimioterapia și m-am prăbușit pe canapea, Ana a venit lângă mine cu ochii plini de lacrimi.

— De ce nu mai vii la serbarea mea? Toți copiii au mamele lor acolo…

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. — Iartă-mă, iubita mea… Sunt obosită acum, dar promit că data viitoare voi fi acolo.

— Nu-mi promite dacă nu poți! a țipat ea și a fugit în cameră.

M-am uitat la Radu care stătea în pragul ușii. — Nu vezi că ne destrămăm? a spus el cu voce joasă.

— Ce vrei să fac? Să fiu mamă perfectă când abia pot să respir?

— Vreau doar să nu renunți la noi!

Liniștea dintre noi era mai grea decât orice boală. În acele luni am simțit că pierd tot: sănătatea, familia, speranța. Prietenii au început să dispară unul câte unul; telefoanele s-au rărit, vizitele au încetat. Doar Lidia venea uneori cu o supă caldă sau o carte bună.

Într-o zi ploioasă de aprilie, după încă o ședință de chimioterapie, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Maria, am nevoie de o pauză. Plec la sora mea pentru câteva zile. Radu.”

Am simțit că mă prăbușesc. Mama m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

— Nu-l judeca prea aspru… E greu și pentru el.

— Dar eu? Cine are grijă de mine?

Mama m-a strâns în brațe ca atunci când eram copil. — Eu sunt aici. Și copiii tăi au nevoie de tine.

Au urmat zile grele, dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: frică, furie, neputință. Am început să vorbesc deschis cu Ana și Vlad despre boală și despre ce simt ei. Am mers împreună la psihologul școlii.

Când Radu s-a întors după două săptămâni, era alt om. — Îmi pare rău… Am fugit pentru că mi-a fost frică să te văd suferind.

L-am iertat greu, dar am încercat să reconstruim ce se putea salva din familia noastră.

Acum sunt în remisie. Viața nu mai e la fel ca înainte: am cicatrici pe trup și pe suflet, dar am învățat că iubirea adevărată nu e perfectă și nici ușoară. Copiii mei sunt mai puternici decât mi-am imaginat vreodată.

Mă întreb adesea: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut diferit? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru a-i proteja pe cei dragi?