Cutia din beci: Povestea nespusă a bunicului meu, Gheorghe

— Nu mai atinge nimic fără să mă întrebi, Maria! vocea bunicului Gheorghe răsuna și acum în mintea mea, deși el nu mai era de câteva zile. Mă aflam în beciul casei vechi din satul Văleni, cu mâinile tremurânde pe clanța ruginită a unei uși mici, ascunse după butoaiele cu murături. Îmi amintesc cum, copil fiind, mă furișam pe lângă el, sperând să nu mă observe când încercam să descopăr ce ascunde în acea încăpere interzisă. Acum, cu el plecat pentru totdeauna, aveam în sfârșit curajul să intru.

Lumina slabă a becului atârnat de tavan dezvăluia o dezordine familiară: borcane cu compot, saci cu cartofi, cutii prăfuite. Dar privirea mi-a fost atrasă de o ladă veche, din lemn masiv, încuiată cu un lacăt ruginit. Cheia am găsit-o printre lucrurile lui, într-un buzunar ascuns al hainei sale groase. Am deschis lada cu inima bătându-mi nebunește — și atunci am simțit pentru prima dată că bunicul meu fusese mult mai mult decât bătrânul ursuz care bombănea la televizor.

În ladă erau scrisori îngălbenite, fotografii alb-negru cu oameni necunoscuți și o medalie militară. Am luat prima scrisoare și am început să citesc. Era adresată unei femei pe nume Ana. „Iartă-mă că nu am putut să-ți spun adevărul atunci…”, începea rândul tremurat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cine era Ana? Și ce adevăr ascunsese bunicul?

Am urcat cu lada în sufragerie și am început să citesc toate scrisorile. Din ele am aflat că bunicul Gheorghe fusese îndrăgostit nebunește de Ana înainte să o cunoască pe bunica. Dar dragostea lor fusese interzisă — Ana era fiica preotului din satul vecin, iar familia ei nu ar fi acceptat niciodată ca ea să se mărite cu un băiat sărac, fără pământ. Scrisorile vorbeau despre întâlniri pe ascuns, promisiuni șoptite la marginea pădurii și planuri de fugă la oraș. Dar apoi, brusc, corespondența se oprea.

Am găsit și o fotografie cu doi copii mici, ținându-se de mână în fața unei case modeste. Pe spate scria: „Maria și Ilie – 1962”. Am simțit un fior rece: Maria era mama mea. Cine era Ilie? De ce nu auzisem niciodată de el?

Într-o altă scrisoare, Ana îi scria bunicului: „Ilie seamănă leit cu tine. Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să-i spun adevărul.” Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Ilie era fratele mamei mele — fratele meu — despre care nimeni nu vorbise vreodată.

Am alergat la mama, care stătea pe prispa casei și privea în gol. I-am pus fotografia în față fără să spun nimic. A început să plângă înainte să apuce să citească ceva.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am întrebat-o printre lacrimi.

— Pentru că așa a vrut tata… Pentru că așa era pe atunci… Nu aveam voie să vorbim despre Ilie. L-au dat la orfelinat când avea trei ani. Ana a murit la scurt timp după aceea și nimeni nu l-a mai căutat vreodată.

— Dar cum ai putut trăi cu asta?

— N-am avut de ales, Maria… Tata a fost mereu un om greu. A purtat povara asta toată viața lui.

Am simțit o furie oarbă față de bunicul meu. Cum putuse să-și abandoneze propriul copil? Cum putuse să trăiască atâția ani prefăcându-se că nimic nu s-a întâmplat?

În zilele următoare am căutat dosare vechi, registre de la orfelinate, orice urmă care să ducă la Ilie. Am găsit în cele din urmă un nume într-un registru prăfuit: Ilie Popescu, adoptat de o familie din Bacău în 1965. Am sunat la toate numerele posibile, am trimis scrisori și e-mailuri. După două luni de căutări disperate, am primit un telefon.

— Bună ziua… Mă numesc Ilie Popescu. Am primit scrisoarea dumneavoastră… Cred că suntem rude.

Vocea lui era calmă, dar simțeam o tristețe adâncă în spatele fiecărui cuvânt.

— Vreau doar să știu cine sunt… Nu vreau nimic altceva.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Bacău. Avea ochii bunicului — aceiași ochi albaștri, pătrunzători. Am stat ore întregi povestind despre viețile noastre paralele, despre dorința lui de a-și cunoaște rădăcinile și despre golul pe care l-a simțit mereu fără să știe de ce.

Când m-am întors acasă, am privit din nou lada bunicului și am simțit pentru prima dată milă pentru el. Poate că nu fusese doar ursuz — poate că purta în el o vinovăție prea mare pentru a fi rostită vreodată.

La parastasul de 40 de zile, am pus fotografia cu Maria și Ilie lângă crucea bunicului. Mama a plâns încet, iar eu m-am rugat pentru toți cei pierduți între tăcerile acestei familii.

Mă întreb acum: câte povești ca a noastră zac ascunse prin poduri sau beciuri? Câte familii trăiesc cu jumătăți de adevăruri? Oare avem curajul să ne privim trecutul în față și să iertăm?