Când fiul meu mi-a propus azilul: O poveste despre neînțelegeri, orgoliu și regăsire

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură în casa asta.

Vocea lui Cristian răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de seară. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima bătea nebunește. Nu-mi venea să cred ce aud. Casa asta era tot ce aveam, fiecare colț păstra amintiri cu soțul meu, Ion, și cu el, copilul meu pe care l-am crescut cu atâta trudă.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi ascund spaima.

Cristian a oftat, evitându-mi privirea. — E greu pentru tine, mamă. Ai 72 de ani. Ești tot mai obosită, iar eu… nu pot veni mereu să te ajut. Poate ar fi mai bine să te muți la un centru unde ai grijă și companie. Și… casa asta ar putea fi pusă pe numele meu, să nu avem probleme mai târziu.

Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. — Asta vrei? Să mă trimiți la azil și să iei casa?

A tăcut. Am văzut în ochii lui o urmă de vinovăție, dar și o hotărâre care m-a speriat. M-am ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresie.

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Cristian! După tot ce am făcut pentru tine… După toate nopțile în care nu am dormit de grija ta!

Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Îmi aminteam cum îl țineam de mână când era mic și se temea de întuneric. Cum îl apăram când ceilalți copii râdeau de el că nu are haine de firmă. Cum am stat nopți întregi trează când a început să umble cu băieții din cartier, să fumeze și să chiulească. Cum Ion a murit prea devreme, lăsându-mă singură cu un adolescent furios pe viață.

Anii au trecut greu. Cristian a terminat liceul cu greu, apoi a încercat tot felul de slujbe fără să se țină de niciuna. Mereu nemulțumit, mereu visător la altceva. Eu am muncit la croitorie până mi-au amorțit degetele, doar ca să-i pot plăti cursurile de informatică la seral. Dar el s-a lăsat după câteva luni.

Acum venea rar pe la mine. De fiecare dată părea grăbit, absent. Îmi aducea pâine și lapte, dar nu stătea niciodată la o poveste adevărată. Și acum… voia să mă trimită la azil?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând mobila veche, fotografiile cu Ion și cu noi trei la mare, covorul pe care Cristian a făcut primii pași. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. De ce nu mai pot vorbi cu propriul meu copil fără să ne certăm?

A doua zi a venit vecina mea, tanti Mariana. A văzut că sunt abătută.

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari bolnavă.

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, fată dragă… Copiii ăștia nu mai știu ce-i respectul! Dar poate are și el motivele lui… Poate îi e frică pentru tine.

Am dat din cap neîncrezătoare.

— Nu cred că-i pasă atât de mult. Vrea casa!

— Nu judeca prea repede… Poate ar trebui să-l asculți până la capăt.

Seara următoare, Cristian a venit din nou. Era vizibil tensionat.

— Mamă, știu că te-am supărat ieri… Dar nu vreau să te rănesc. Pur și simplu… mi-e teamă că dacă pățești ceva singură aici, nu o să pot trăi cu vinovăția.

Am izbucnit:

— Și casa? De ce vrei s-o treci pe numele tău?

A oftat adânc:

— Pentru că dacă ți se întâmplă ceva și nu e nimic clarificat legal, o să ne certăm toți pe moștenire. Știi cum e la noi în familie… Unchiul Vasile abia așteaptă să pună mâna pe ceva.

M-am uitat lung la el. Pentru prima dată am văzut frica din ochii lui, nu doar egoismul.

— Dar eu nu vreau să plec de aici, Cristian! Aici e viața mea!

A tăcut o vreme, apoi s-a apropiat și mi-a luat mâinile în ale lui.

— Mamă… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut când eram adolescent. Știu că te-am dezamăgit de multe ori. Dar acum chiar vreau să fac ce e mai bine pentru tine. Poate am greșit felul în care ți-am spus…

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— N-ai greșit doar felul… Ai greșit momentul. Eu încă pot avea grijă de mine! Dar dacă vrei să mă ajuți cu adevărat, vino mai des pe aici. Stai cu mine la o cafea. Povestește-mi despre viața ta…

A zâmbit timid.

— Promit că vin mai des. Și nu mai vorbim despre acte până nu te simți tu pregătită.

În zilele următoare a venit aproape zilnic. Am gătit împreună sarmale ca pe vremuri, am râs de prostiile din tinerețe și am plâns după Ion. Am simțit că-l recuperez puțin câte puțin pe băiatul meu pierdut printre griji și frustrări.

După câteva luni, am mers împreună la notar și am făcut actele exact cum am vrut eu: casa rămâne a mea cât trăiesc, iar după aceea va fi a lui Cristian. Am simțit că am recâștigat controlul asupra vieții mele și respectul fiului meu.

Acum stau pe același balcon unde plângeam atunci și mă gândesc: oare câte mame trec prin astfel de momente? Oare cât de greu e pentru copii să-și spună temerile fără să rănească? Poate că adevărata iubire e să înveți să asculți chiar și atunci când doare.