Tensiuni Nevăzute: Când Vizitele Familiale Devin Un Câmp de Luptă

— Vlad, iar te sună mama ta! Nu vezi că abia am adormit copilul? vocea mea tremura, încercând să-mi stăpânesc frustrarea. Vlad se uita la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-mi răspundă calm, dar deja știam ce va spune.

— Ana, e mama… poate are nevoie de ceva. Nu pot să nu răspund.

Telefonul vibra insistent pe masa din bucătărie. Era a treia oară în acea zi când Mariana îl suna. De când am născut, parcă tot universul nostru se învârtea în jurul nevoilor altora: ale copilului, ale soacrei, ale părinților mei. Dar Mariana… Mariana era mereu acolo, ca o umbră care nu ne lăsa să respirăm.

— Vlad, te rog… măcar azi rămâi cu noi. Nu vreau să mă simt singură în casa asta, cu toate grijile pe cap. Nu vreau să simt că trebuie să concurez cu mama ta pentru atenția ta.

Vlad oftă. — Ana, nu e vorba de concurs. E mama mea. Știi cât de mult a făcut pentru mine… și pentru noi.

— Știu, dar acum avem și noi familia noastră! Nu mai suntem copiii nimănui. Avem nevoie de spațiu, de timp doar pentru noi.

În timp ce vorbeam, lacrimile îmi curgeau pe obraji. Mă simțeam vinovată pentru că îl puneam pe Vlad într-o situație imposibilă. Dar nu mai puteam. Maternitatea mă secătuise de energie, iar Mariana părea să nu înțeleagă că viața noastră s-a schimbat.

Prima dată când am simțit că nu mai pot a fost într-o duminică. Vlad plecase la mama lui „doar pentru o oră”, iar eu rămăsesem singură cu fetița noastră, Ilinca, care plângea neîncetat. Îl sunasem disperată după două ore, dar el nu răspunsese. Când s-a întors acasă, era deja seară.

— Am avut nevoie de tine! i-am spus printre suspine.

— Ana, mama a avut nevoie de ajutor la centrală. N-am putut pleca până nu am rezolvat.

— Dar eu? Eu nu contez?

Vlad a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

De atunci, fiecare vizită la Mariana devenea un subiect de ceartă. Ea îl suna aproape zilnic: „Vlad, vino să mă ajuți cu cumpărăturile”, „Vlad, mi s-a stricat televizorul”, „Vlad, vino să stai puțin cu mine că mă simt singură”.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că Vlad e singurul ei copil și că după moartea socrului meu, Mariana rămăsese singură într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Dar nu puteam să nu simt că ne invadează intimitatea.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise greu și eu eram la capătul puterilor, Vlad a primit un mesaj: „Vino mâine dimineață să mă ajuți cu ceva la bucătărie”.

— Vlad… te rog… nu te duce mâine. Am nevoie de tine aici. Trebuie să merg la medic și nu am cu cine lăsa copilul.

— Ana, știi că dacă îi spun nu mamei se supără și face o criză. Nu vreau scandal.

— Dar scandal avem și aici! Am început să ridic vocea fără să vreau. Nu vezi că mă pierd? Că nu mai pot?

A doua zi dimineață Vlad a plecat la Mariana. Eu am plâns în baie, încercând să nu mă audă Ilinca.

Au urmat zile în care abia ne vorbeam. Tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă. Mama mea încerca să mă liniștească la telefon: „Ana, lasă-l pe Vlad… așa sunt bărbații la noi! Întotdeauna mama lor e pe primul loc”.

Dar eu nu voiam să accept asta. Nu voiam ca Ilinca să crească într-o casă unde mama ei plânge și tatăl ei fuge mereu la bunica.

Într-o zi am decis să vorbesc direct cu Mariana. Am sunat-o și i-am spus că vreau să trec pe la ea.

M-a primit cu un zâmbet fals și o privire rece.

— Ce s-a întâmplat, Ana? De ce ai venit?

— Mariana… vreau să vorbim deschis. Simt că între mine și Vlad s-a creat o prăpastie din cauza vizitelor tale dese. Avem nevoie de spațiu… de timp doar pentru noi.

A oftat teatral și s-a uitat pe fereastră.

— Știi ce greu e să fii singură? Să nu ai pe nimeni? Vlad e tot ce mi-a rămas…

— Înțeleg… dar și eu am nevoie de el. Ilinca are nevoie de tatăl ei acasă.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate ai dreptate… dar nu pot să nu-l chem când mi-e greu. Poate dacă ai veni și tu mai des…

Am simțit cum mi se strânge inima. Să merg mai des? Să-mi sacrific timpul meu liber ca să-i fie ei bine?

Am plecat de acolo mai confuză ca niciodată.

Seara i-am povestit lui Vlad totul. S-a uitat la mine lung și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Îmi pare rău, Ana… N-am știut cât te doare totul.

— Nici eu n-am știut cât de greu îi e mamei tale…

De atunci am încercat să găsim un echilibru: Vlad mergea la Mariana doar o dată pe săptămână și doar dacă era absolut necesar. Eu am început să-i trimit mesaje din când în când, să-i arăt că nu e singură.

Dar rana rămâne acolo: între două generații care trag fiecare în altă direcție.

Mă întreb uneori: Oare vom reuși vreodată să fim cu adevărat o familie unită? Sau suntem condamnați să trăim mereu între două lumi care nu se întâlnesc niciodată?