Ultimatumul unei mame: Între dorința de a fi iubită și teama de a fi uitată

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici, în casa asta mare și goală, să aștept un telefon care nu mai vine!
Vocea mea răsună spartă în bucătăria luminată slab. Vlad, fiul meu cel mare, se uită la mine cu ochii goi, ca și cum ar vrea să fie oriunde altundeva. Pe masa dintre noi, cafeaua s-a răcit de mult.

— Mamă, am serviciu, am copii, am rate… Ce vrei să fac? Să vin zilnic la tine?

— Nu zilnic, dar nici săptămâni întregi fără să știu nimic de voi! Nici măcar un mesaj! Ce crezi că simte o mamă când copiii ei o uită?

Simt cum mi se strânge inima. De când a murit soțul meu, Gheorghe, casa a devenit un muzeu al tăcerii. Fiecare colț păstrează urme ale trecutului: jucăriile vechi ale copiilor, fotografii cu zâmbete largi, mirosul de cozonac din sărbători. Acum, totul e praf și liniște apăsătoare.

Irina, fiica mea cea mică, nu vine niciodată fără să fie chemată insistent. Are mereu scuze: „Sunt obosită”, „Am mult de lucru”, „Mihai are febră”. Dar eu știu că nu e doar asta. S-a îndepărtat de când s-a măritat cu Paul. Parcă nu mai are loc pentru mine în viața ei.

Într-o seară de toamnă, după ce am stat ore întregi privind pe geam cum plouă peste grădina părăginită, am luat o decizie care mi-a frânt sufletul: dacă nu le pasă de mine acum, ce va fi când voi fi cu adevărat neputincioasă? Cine va avea grijă de mine? Am crescut doi copii singură după moartea lui Gheorghe, am muncit pe brânci ca să nu le lipsească nimic. Acum, la bătrânețe, trebuie să aleg între demnitate și disperare.

A doua zi dimineață, i-am sunat pe amândoi și i-am chemat la masă. Au venit fără tragere de inimă. Vlad a intrat primul, cu telefonul lipit de ureche. Irina a venit la zece minute după el, cu ochii roșii de oboseală.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Irina, trântindu-și geanta pe scaun.

— Vreau să vă spun ceva important. M-am gândit mult și… dacă nu puteți sau nu vreți să aveți grijă de mine când voi fi bătrână și bolnavă, atunci o să vând casa și o să mă mut la azil. Nu vreau să fiu o povară pentru voi.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a uitat la mine ca la o străină.

— Mamă, exagerezi! Cine vorbește de azil? Doar că nu avem timp…

— Timp? Am avut timp pentru voi toată viața! Am renunțat la tot pentru voi! Acum nu puteți veni nici măcar o dată pe săptămână?

Irina a izbucnit în plâns.

— Nu e corect! Mereu ne faci să ne simțim vinovați! Știi cât de greu îmi e cu Mihai bolnav? Știi cât mă cert cu Paul din cauza asta?

— Știu că vă e greu. Dar și mie mi-e greu. Nu vreau decât să știu că mai contez pentru voi…

După acea discuție, ceva s-a rupt între noi. Vlad a început să mă viziteze mai des, dar totul era mecanic, fără căldură. Irina mă suna din ce în ce mai rar. M-am trezit singură în mijlocul unui război rece pe care eu l-am declanșat din disperare.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Irina:

„Mamă,
Nu știu cum să-ți spun cât mă doare tot ce se întâmplă între noi. Simt că orice aș face nu e suficient. Poate că ai dreptate să fii supărată pe noi, dar și noi avem viețile noastre. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi mereu cu frica reproșurilor tale. Te iubesc, dar nu știu cum să-ți arăt fără să mă simt vinovată.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Mi-am dat seama că poate ultimatumul meu nu a făcut decât să adâncească distanța dintre noi. Poate că am cerut prea mult sau poate că ei nu știu cum să fie aproape fără să se simtă sufocați.

Într-o duminică dimineață, am ieșit în grădină și am privit cerul cenușiu. Mi-am amintit de copilăria lor: Vlad alergând după găini prin curte, Irina adunând flori pentru buchete stângace. Unde s-au dus acele vremuri? Unde ne-am pierdut unii pe alții?

Seara aceea am sunat-o pe Irina.

— Mamă… a răspuns ea timid.

— Iartă-mă dacă te-am rănit. Nu vreau decât să știu că mai sunt importantă pentru tine.

— Ești… Dar mi-e greu uneori să-ți spun asta.

Am stat mult timp în liniște la telefon. Poate că nu există soluții perfecte. Poate că dragostea nu se măsoară în vizite sau telefoane, ci în felul în care reușim să rămânem aproape chiar și atunci când viața ne trage în direcții diferite.

Acum mă întreb: oare e corect să le cer copiilor mei ceea ce eu însămi nu știu dacă aș putea oferi? E iubirea dintre părinți și copii o datorie sau un dar care trebuie lăsat să crească liber?