Despărțirea care mi-a furat nepoții: Povestea unei bunici între loialitate și pierdere

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Mariana! Ți-ai băgat nasul unde nu-ți fierbe oala! — vocea Ioanei, nora mea, răsuna în sufrageria noastră, spartă de ecoul durerii și al furiei. Mâinile îmi tremurau pe marginea fotoliului, iar Paul, soțul meu, încerca să mă liniștească cu o atingere ușoară pe umăr. Dar nu mai era nimic de făcut. Decizia fusese luată: Ioana nu mă mai lăsa să-mi văd nepoții.

Totul a început cu luni în urmă, când Grigore, fiul nostru, a venit acasă cu ochii roșii de plâns. „Mamă, Ioana vrea divorțul. Zice că nu mai poate, că nu mai suntem o familie.” Am simțit cum mi se strânge inima. Îi știam certurile, dar niciodată nu crezusem că se va ajunge aici. Aveau doi copii minunați, Ana și Vlad, sufletul meu. Îi creșteam împreună, îi luam de la grădiniță, îi duceam în parc. Eram bunica lor preferată.

Dar divorțul a scos la suprafață tot ce era mai rău în noi. Ioana a cerut casa și mașina, spunând că are nevoie de stabilitate pentru copii. Grigore era devastat. „Mamă, dacă pierd totul, ce le mai pot oferi copiilor mei?” Am simțit că trebuie să-l apăr. Am mers cu el la avocat, am depus mărturie că el a contribuit cel mai mult la casă, că el a plătit ratele la mașină. Am spus adevărul, dar adevărul doare.

În ziua procesului, Ioana m-a privit cu o ură pe care nu i-o cunoșteam. „Să nu te mai apropii de copiii mei!” mi-a șoptit printre dinți când am ieșit din sala de judecată. Am crezut că e doar furie de moment. Dar zilele au trecut și nu am mai primit niciun telefon, niciun mesaj. Am sunat-o pe Ioana: „Vreau doar să-i văd pe Ana și Vlad.” Mi-a închis telefonul în nas.

Paul încerca să mă liniștească: „O să-i treacă. E supărată acum.” Dar săptămânile s-au transformat în luni. Am început să visez cu ochii deschiși la glasurile lor, la râsetele din curte, la mânuțele lor mici care mă trăgeau de fustă: „Buni, hai să ne jucăm!”

Într-o zi am mers la școală, sperând să-i văd măcar din depărtare. Ana m-a zărit și a alergat spre mine: „Buni!” Dar Ioana a venit val-vârtej și a tras-o de mână: „Ți-am spus să nu te apropii de ei!” Copila plângea și eu simțeam cum mi se rupe sufletul.

Grigore era tot mai abătut. „Mamă, îmi pare rău că ai ajuns aici din cauza mea.” Îl strângeam în brațe și încercam să-i ascund lacrimile mele. „Nu e vina ta. Am făcut ce trebuia.” Dar oare chiar făcusem?

Seara, Paul mă găsea mereu privind vechi poze cu nepoții. „Mariana, trebuie să ai răbdare. Poate timpul va vindeca totul.” Dar timpul doar adâncea rana.

Într-o duminică am primit un mesaj de la Ana: „Buni, mi-e dor de tine.” Am plâns ore întregi. I-am răspuns cu inima tremurândă: „Și mie mi-e dor de tine, puiule.” Dar Ioana a aflat și i-a luat telefonul.

Am încercat să vorbesc cu Ioana, să-i explic că nu vreau decât binele copiilor. Am mers la ea acasă cu o prăjitură făcută special pentru Ana și Vlad. Mi-a deschis ușa doar cât să-mi spună rece: „Nu ai ce căuta aici.”

Vecinii au început să mă ocolească. Unii șopteau că am stricat familia fiului meu, alții mă priveau cu milă. La biserică simțeam priviri grele pe spate. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit apăsând atât de tare pe dreptatea lui Grigore.

Într-o seară târzie, stând pe banca din fața blocului cu Paul, am izbucnit: „De ce trebuie să sufere copiii pentru greșelile noastre? De ce trebuie să aleg între fiul meu și nepoții mei?” Paul m-a strâns în brațe fără cuvinte.

Au trecut doi ani de atunci. Ana și Vlad cresc fără mine. Grigore încearcă să-și refacă viața, dar e mereu trist când vine vorba de copii. Ioana nu cedează deloc.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine apărându-l pe Grigore sau dacă ar fi trebuit să tac pentru a nu pierde legătura cu nepoții mei. Poate că uneori adevărul doare mai mult decât minciuna.

Oare câți dintre voi ați trecut printr-o astfel de durere? Ce ați fi făcut în locul meu? E corect ca dragostea pentru copii sau nepoți să fie folosită ca armă într-un război al adulților?