Nu mai recunosc omul de lângă mine: Povestea unei iubiri care se destramă

— Penelope, iar ai uitat să pui sare în ciorbă?
Vocea lui Mihai răsună tăios prin bucătăria mică, iar eu mă opresc din amestecat, cu lingura tremurând în mână. Gemenii, Ilinca și Radu, se joacă pe covorul din sufragerie, dar liniștea lor e doar o iluzie. În aer plutește tensiunea pe care nici măcar ei nu o pot ignora.

— Îmi pare rău, Mihai. Am fost cu gândul la lista de cumpărături… și la tema Ilincăi la matematică, încerc să mă justific, dar știu că nu va conta.

— Mereu ai o scuză! Dacă mama ar fi fost aici, n-ar fi uitat niciodată de sare. Poate ar trebui să o chem mai des, să te învețe cum se face o ciorbă adevărată.

Înghit în sec. Nu e prima dată când aud asta. De fapt, de când mama lui Mihai a început să vină mai des pe la noi, parcă nimic din ce fac nu mai e bine. Mă simt ca o musafiră în propria casă, mereu evaluată, mereu găsită vinovată.

Când l-am cunoscut pe Mihai, era alt om. Râdea mult, mă ținea de mână pe stradă și îmi spunea că sunt tot ce și-a dorit vreodată. Ne-am căsătorit repede, dintr-o dragoste care părea să nu aibă limite. Când au venit pe lume gemenii, am simțit că suntem o familie completă. Dar odată cu nașterea lor, parcă s-a născut și o altă versiune a lui Mihai — una care nu mă mai vedea pe mine, ci doar greșelile mele.

— Penelope, nu vezi că nu te descurci? Mama zice că ar trebui să stai acasă cu copiii și să lași serviciul. Poate așa ai avea timp să faci lucrurile ca lumea.

Mihai nu știe cât mă doare fiecare cuvânt. Am renunțat la multe pentru familia noastră: la prieteni, la ieșiri, la cariera mea de profesoară de limba română. Acum predau doar câteva ore pe săptămână la școala din cartier, ca să pot fi acasă când copiii au nevoie de mine. Dar nimic nu pare suficient.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat supărat la serviciul de noapte, am rămas singură cu gândurile mele. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot. Parcă nu-l mai recunosc pe Mihai. E mereu nemulțumit, mereu mă compară cu mama lui…

— Draga mea, știi că nu e ușor. Dar trebuie să lupți pentru familia ta. Poate e doar o perioadă grea…

Dar cât poate dura o „perioadă grea”? Au trecut doi ani de când Mihai s-a schimbat. Mama lui vine aproape zilnic — aduce plăcinte calde și priviri reci. Îmi spune subtil că nu știu să cresc copiii, că Ilinca e prea timidă și Radu prea neastâmpărat.

Într-o duminică, la masă, soacra mea a spus:

— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta. Munceau și acasă, și la câmp, și tot aveau grijă de copii și bărbat.

Mihai a aprobat din cap, fără să mă privească. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram parteneri — eram adversari într-o luptă mută.

Într-o zi ploioasă de martie, Ilinca a venit acasă plângând:

— Mami, tati a zis că dacă nu iau zece la matematică, nu mă mai duce în parc…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu voiam ca ea să crească simțindu-se insuficientă — ca mine.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. L-am așteptat pe Mihai cu inima bătând nebunește.

— Mihai, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Copiii simt tot ce se întâmplă între noi. Nu vreau ca Ilinca să creadă că trebuie să fie perfectă ca să fie iubită.

Mihai s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp — dar privirea lui era rece.

— Penelope, dacă nu-ți convine cum fac eu lucrurile, poate ar trebui să te gândești dacă vrei să mai rămâi aici.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am dormit cu gemenii în acea noapte, strângându-i la piept ca pe singura certitudine care mi-a rămas.

Zilele au trecut greu. Am început să merg la consiliere psihologică — singură. Mihai a refuzat să vină.

— Nu sunt eu problema! Tu ești prea sensibilă! mi-a spus el într-o seară.

La școală, copiii mă întreabă mereu dacă sunt bine. Încerc să zâmbesc pentru ei și pentru gemenii mei. Dar acasă mă simt tot mai singură.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei lui Mihai ce simt:

— Doamnă Maria, vă rog… Încercați să înțelegeți că eu fac tot ce pot pentru familia asta. Nu vreau să fiu perfectă — vreau doar să fiu acceptată.

M-a privit lung și mi-a spus:

— Penelope, fiecare familie are regulile ei. Dacă nu-ți convine aici… poți pleca.

Am înțeles atunci că lupta mea nu e doar cu Mihai sau cu ea — ci cu un sistem întreg de așteptări și prejudecăți care apasă pe umerii femeilor din România.

Într-o seară târzie, după ce am adormit copiii și am rămas singură în bucătărie, m-am uitat lung la poza noastră de nuntă: doi tineri fericiți care credeau că iubirea le va fi scut împotriva tuturor furtunilor.

M-am întrebat: Cât trebuie să lupți pentru o familie? Când devine sacrificiul prea mare? Și dacă dragostea nu mai e suficientă… ce ne mai rămâne?

Poate că povestea mea seamănă cu a multora dintre voi. Voi ce ați face în locul meu?