Umbra unei alegeri: Povestea mea între datorie și familie

— Nu mai pot, tată! Nu mai pot să trăiesc viața pe care tu o vrei pentru mine!

Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de ceapă prăjită. Era decembrie, iar afară ningea cu furie, ca și cum natura însăși voia să acopere cu alb tot ce era murdar și greu în lumea noastră. Tata s-a oprit din tăiatul pâinii, cu cuțitul suspendat în aer. Ochii lui, obosiți de ani de muncă la combinatul chimic din oraș, m-au privit lung, ca și cum ar fi încercat să mă recunoască.

— Ce tot spui acolo, Radu? Ai uitat cine ești? Ai uitat de unde vii?

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Mama stătea la masă, cu privirea în farfurie, încercând să se facă nevăzută. Fratele meu mai mic, Vlad, se juca cu un soldățel de plastic, neatent la furtuna care se isca între noi.

— Nu am uitat, tată. Dar nu vreau să rămân aici toată viața, să lucrez la combinat sau să mă pierd printre betoanele orașului ăsta mort. Vreau să plec la București, să dau la actorie.

Tata a izbucnit într-un râs amar.

— Actorie? Asta nu e meserie, băiete! Asta e pierdere de vreme. Cine te crezi tu? Florin Piersic?

Am simțit cum mi se strânge inima. Visul meu era vechi de când mă știu. Îmi imaginam aplauzele, luminile scenei, emoția publicului. Dar aici, în apartamentul nostru de la etajul patru, visul părea ridicol.

— Radu, ascultă-l pe taică-tu, a șoptit mama. E greu acolo. Nu cunoști pe nimeni. Cine te ajută?

— Mă ajut singur! Am strâns bani din meditații la engleză. Pot să mă descurc!

Tata a trântit cuțitul pe masă.

— Nu pleci nicăieri! Atâta timp cât stai sub acoperișul meu, faci ce spun eu!

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. În camera mea, am plâns în pernă ca un copil. M-am gândit la toți anii în care am încercat să fiu băiatul bun: note mari, fără probleme la școală, ajutor prin casă. Dar niciodată nu părea suficient.

A doua zi dimineață, tata nu mi-a vorbit deloc. Mama mi-a pus o felie de pâine prăjită pe masă și mi-a șoptit:

— Dă-i timp. Știi că ține la tine.

Dar timpul nu a rezolvat nimic. Seara următoare, tata a venit acasă beat. Mirosul de țuică ieftină m-a izbit din prag.

— Să nu-mi faci rușine! Să nu aud că ai fugit ca un laș!

Am simțit furie și neputință. În acea noapte am decis: voi pleca fără să le spun. Am împachetat câteva haine și caietul meu cu poezii și am ieșit pe furiș din casă la ora trei dimineața. Zăpada scârțâia sub pași. În gară era frig și pustiu. Am urcat în trenul spre București cu inima cât un purice.

Primele luni au fost un coșmar. Am dormit pe canapeaua unui coleg de liceu care studia informatica. Mâncam covrigi și beam apă de la robinet. La facultate am dat admitere cu inima strânsă și am intrat printre ultimii. Profesorii erau severi, colegii aroganți. În fiecare seară mă gândeam dacă nu cumva tata avusese dreptate.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:

— Tatăl tău e bolnav. Nu vrea să te vadă.

Am simțit cum mă prăbușesc. M-am întors acasă pentru câteva zile. Tata era palid, slăbit, dar încă mândru.

— Ai ales drumul tău. Să nu te întorci plângând dacă nu-ți iese!

Nu am plâns atunci. Am plâns în trenul spre București, privind pe geam câmpurile înghețate.

Anii au trecut greu. Am avut roluri mici la teatru, am făcut figurație la seriale ieftine, am dat meditații ca să pot plăti chiria unei garsoniere mizere din Rahova. De fiecare dată când urcam pe scenă simțeam că trăiesc cu adevărat — dar după aplauze venea golul: lipsa banilor, singurătatea, dorul de casă.

Într-o seară am primit un mesaj de la Vlad:

„Tata te-a văzut la televizor azi. A zâmbit.”

Am izbucnit în lacrimi. Poate că nu va recunoaște niciodată că e mândru de mine. Poate că nu va veni niciodată să mă vadă jucând Hamlet sau Moromeții pe scena mare a Naționalului. Dar undeva, în sufletul lui, știu că mă iubește.

Acum stau în fața oglinzii din cabina actorilor și mă întreb: merită să-ți rănești familia pentru visul tău? Sau trebuie să renunți la tine pentru liniștea lor?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe datoria față de tine însuți?