Strigătul din parc: Cum am ajuns să-mi pierd cumpătul pentru fiica mea

— Nu pune mâna pe lopățica Ilincăi! am strigat, fără să-mi dau seama cât de tare răsună vocea mea printre leagănele și toboganele colorate. Era o după-amiază obișnuită de primăvară, iar soarele abia se strecura printre ramurile copacilor din parcul nostru micuț din cartierul Titan. Ilinca, fetița mea de trei ani, se juca liniștită în nisipar, cu obrajii roșii de la alergat și ochii mari, curioși. Totul părea liniștit până când un băiețel, cam de vârsta ei, a venit și i-a smuls lopățica din mână.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să mă abțin, să nu intervin imediat, dar când am văzut lacrimile care i se prelingeau pe obraz, ceva s-a rupt în mine. M-am ridicat de pe bancă și am mers hotărât spre ei. Mama băiețelului, o femeie cu părul prins strâns la spate și privirea rece, stătea la câțiva pași distanță, butonând telefonul.

— Poate ar trebui să-l înveți să nu ia jucăriile altora! am spus, cu voce tremurată de furie.

Ea a ridicat privirea și mi-a răspuns sec:

— Sunt copii, doamnă. Se joacă. Nu faceți o tragedie din nimic.

M-am simțit umilită și neputincioasă. Ilinca plângea în continuare, iar băiețelul își vedea de treabă, ignorând tot ce se întâmpla. Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Fără să-mi dau seama, am ridicat tonul:

— Dacă nu sunteți atentă la copilul dumneavoastră, poate ar fi mai bine să nu-l aduceți în parc!

O liniște apăsătoare s-a lăsat peste tot locul. Alte mame s-au uitat spre noi, unele cu milă, altele cu dezaprobare. Femeia s-a ridicat brusc și a venit spre mine:

— Cine sunteți dumneavoastră să-mi spuneți cum să-mi cresc copilul? Poate că fetița dumneavoastră ar trebui să învețe să împartă!

M-am blocat. Nu mă așteptam la un asemenea răspuns. Ilinca s-a agățat de piciorul meu și a început să plângă mai tare. Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie în același timp. Am luat-o de mână și am plecat grăbită din parc, fără să mai spun nimic.

Pe drum spre casă, Ilinca a tăcut. De obicei îmi povestea tot felul de lucruri despre fluturi sau despre prietenii ei imaginari, dar acum mergea cu capul plecat. Când am ajuns acasă, m-am așezat pe canapea și am început să plâng în hohote. Nu pentru că băiețelul îi luase jucăria, ci pentru că reacția mea fusese atât de disproporționată față de situație.

Seara, soțul meu, Radu, a venit acasă și m-a găsit cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. S-a uitat lung la mine și mi-a spus:

— Știu că vrei să o protejezi pe Ilinca, dar poate ar trebui să o lași să-și rezolve singură unele conflicte. Altfel nu va învăța niciodată cum să se descurce cu ceilalți copii.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice altceva. Avea dreptate? Oare am greșit? Am stat toată noaptea cu gândurile mele. Mi-am adus aminte de copilăria mea în Bacău, când mama intervenea mereu pentru mine la cea mai mică ceartă cu ceilalți copii. Îmi era rușine atunci, dar nu aveam curaj să-i spun.

A doua zi dimineață, Ilinca s-a trezit veselă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu însă nu puteam uita privirile celorlalte mame din parc sau tonul meu ridicat. M-am întrebat dacă nu cumva am transmis fiicei mele că lumea e un loc periculos și că trebuie mereu să fie cineva acolo care să o apere.

La grădiniță, educatoarea, doamna Loredana, mi-a spus că Ilinca e puțin mai retrasă decât de obicei.

— S-a certat cu cineva? m-a întrebat ea blând.

Am dat din cap că nu știu ce să răspund. Poate că eu eram cea care avea nevoie să învețe ceva din toată povestea asta.

În zilele următoare am evitat parcul. Îmi era teamă să nu mă întâlnesc din nou cu acea mamă sau cu privirile dezaprobatoare ale celorlalți părinți. Dar Ilinca mă tot ruga:

— Mami, mergem la nisipar?

Într-o după-amiază am prins curaj și am mers din nou. Parcul era plin de copii gălăgioși și părinți obosiți. Am stat pe bancă și am privit-o pe Ilinca cum se apropie timid de alți copii. La un moment dat, o fetiță i-a cerut găletușa. Ilinca s-a uitat spre mine nesigură. I-am zâmbit și i-am făcut semn că e în regulă să o dea.

Apoi am văzut-o cum zâmbește larg când fetița îi mulțumește și îi dă găletușa înapoi după câteva minute. M-am simțit ușurată, dar totodată vinovată pentru reacția mea exagerată din ziua precedentă.

Seara aceea am petrecut-o reflectând la ce fel de mamă vreau să fiu pentru Ilinca: una care sare mereu în apărarea ei sau una care o lasă să crească și să învețe singură? Oare cât de mult trebuie să intervenim ca părinți? Unde e limita dintre protecție și sufocare?

Poate că fiecare dintre noi are momente când își pierde cumpătul pentru cei dragi. Dar oare cât rău facem atunci când lăsăm emoțiile să ne conducă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?