Între două lumi: Când dragostea părinților nu se măsoară în bani

— Nu înțeleg de ce nu pot și ai tăi să ne ajute mai mult, Irina! a izbucnit Radu, trântind ușa bucătăriei după el.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând. Era a treia oară luna asta când discuția ajungea aici. M-am uitat la el, cu ochii umezi:

— Radu, ai mei nu au de unde… Știi bine că tata abia și-a găsit un job la 60 de ani, iar mama încă mai face curățenie la bloc ca să ne ajute cu ceva.

El a oftat, privind pe geam spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Părinții lui, domnul și doamna Popescu, locuiau într-o vilă la marginea orașului și ne trimiteau lunar bani pentru ratele la apartament. Ai mei veneau cu borcane de zacuscă și pachete cu plăcinte calde.

— Nu vreau să par nerecunoscător, dar uneori simt că doar ai mei trag pentru noi… Ai tăi parcă nici nu există.

M-am ridicat brusc:

— Cum poți să spui asta? Ai mei au făcut tot ce-au putut pentru mine! Dacă nu era mama să stea nopți întregi cu mine când aveam febră sau tata să-mi repare bicicleta din nimicuri, nici n-aș fi ajuns aici!

Radu a tăcut. S-a lăsat o liniște apăsătoare, spartă doar de zgomotul tramvaiului care trecea pe stradă.

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la copilăria mea: la mirosul de pâine caldă dimineața, la serile când tata îmi citea povești la lumina unei veioze vechi, la hainele croite de mama din materiale rămase de la vecine. N-am avut niciodată bani de excursii scumpe sau haine de firmă, dar am avut dragoste cât pentru o viață.

A doua zi, am primit un mesaj de la mama: „Venim diseară pe la voi cu ceva bun.” Am simțit un nod în gât. I-am spus lui Radu:

— Vin ai mei diseară. Te rog, încearcă să vezi dincolo de ce aduc.

Seara, părinții mei au apărut cu o sacoșă plină: borcane cu dulceață de vișine, plăcinte cu brânză și o pătură groasă tricotată de mama. Tata a zâmbit timid:

— Să aveți și voi ceva bun la micul dejun. Și păturica asta e pentru când vă uitați la filme.

Radu a mulțumit politicos, dar am simțit răceala din vocea lui. După ce au plecat ai mei, s-a uitat la mine:

— E drăguț ce fac ei, dar nu ne ajută cu adevărat. Nu putem plăti facturi cu plăcinte.

Am izbucnit în plâns:

— Nu vezi că pentru ei asta e tot ce pot? Pentru ei e un sacrificiu! Tu ai crescut altfel, Radu. La voi banii au fost mereu acolo. La noi… dragostea era moneda principală.

A doua zi am mers la serviciu fără chef. Colega mea, Simona, m-a văzut abătută:

— Ce-ai pățit?

I-am povestit totul. Ea a zâmbit trist:

— Și eu am trecut prin asta cu soțul meu. Până la urmă am realizat că fiecare familie iubește cum știe. Unii dau bani, alții dau timp sau grijă.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu uitându-se la păturica tricotată de mama.

— Știi… cred că am fost nedrept cu ai tăi, a spus el încet. M-am gândit la copilăria mea: excursii în Grecia, tabere la munte… Dar nu-mi amintesc să fi stat vreodată mama lângă mine când eram bolnav sau să-mi fi făcut ceva cu mâinile ei.

M-am apropiat de el și l-am luat de mână.

— Fiecare familie are felul ei de a iubi. Poate că ai mei nu ne pot ajuta financiar, dar ne dau tot ce au: timp, grijă, suflet.

În weekend am mers împreună la ai mei. Mama ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald:

— Am făcut sarmale! Stați jos, să vă pun ceva cald.

Radu a privit-o altfel decât până atunci. A ajutat-o să pună masa și a stat de vorbă cu tata despre pescuit și vremurile grele din tinerețea lui. La plecare, mama i-a pus în brațe un borcan cu dulceață:

— Să-ți fie dulce viața, dragule!

În drum spre casă, Radu mi-a spus:

— Cred că abia acum înțeleg cât valorează gesturile astea mici. Poate că nu sunt bani, dar sunt dovada unei iubiri sincere.

Am zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată simțeam că suntem cu adevărat o familie — între două lumi diferite, dar unite prin dragoste.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi uităm să vedem dincolo de bani? Oare cât valorează o păturică tricotată sau o plăcintă caldă atunci când vine din suflet?