Între Datorie și Iubire: Povestea Anei și a Fiului Său, Vlad

— Vlad, unde te duci la ora asta? am întrebat cu vocea tremurândă, văzându-l cum își trage geaca pe fugă, cu ochii în pământ.

Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului din cartierul nostru din Ploiești era spartă doar de pașii lui grăbiți. Simțeam cum inima mi se strânge, ca atunci când era mic și dispărea pentru câteva minute în parc. Dar acum nu mai era un copil. Avea 19 ani și, de câteva luni, simțeam că nu-l mai pot atinge cu grijile mele.

— Mă duc la Andrei, să-l ajut cu proiectul la facultate, a răspuns scurt, evitându-mi privirea.

Știam că minte. Îl cunoșteam prea bine. De câteva săptămâni, Vlad era tot mai retras, vorbea puțin și evita mesele în familie. Tatăl lui, Doru, încerca să-l apropie, dar fără succes. Eu… eu doar îl urmăream cu ochii umezi, încercând să-mi dau seama unde am greșit.

În acea noapte n-am putut dormi. Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, așteptând un semn. La 3 dimineața, ușa s-a deschis încet. Vlad a intrat tiptil, dar eu eram acolo.

— Vlad, te rog… spune-mi ce se întâmplă cu tine! Nu mai pot suporta tăcerea asta.

S-a oprit în hol, cu spatele la mine. A oftat adânc.

— Mamă… nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să-ți spun: am fost acceptat la o bursă în Cluj. Plec peste două săptămâni.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cluj? Atât de departe? Cum să plece Vlad al meu, singur, într-un oraș străin? Am început să plâng fără rușine.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta de mine?

— Pentru că știam că o să reacționezi așa! Mereu ai vrut să mă ții aproape… dar eu nu mai pot! Vreau să încerc ceva nou, să văd dacă pot reuși pe cont propriu!

Am vrut să-i spun că nu e pregătit, că lumea e rea și plină de pericole. Dar m-am oprit. Poate că nu voiam să-l protejez pe el, ci pe mine însămi de singurătate.

A doua zi dimineață, Doru a aflat și el. S-a închis în birou și n-a vorbit cu nimeni ore întregi. Seara, la cină, am stat toți trei la masă ca niște străini.

— Vlad, dacă asta vrei… te susținem. Dar să știi că ușa noastră va fi mereu deschisă pentru tine, a spus Doru cu voce stinsă.

Eu nu puteam accepta atât de ușor. Am început să-l sufoc cu întrebări: „Ai găsit cazare? Ai bani suficienți? Știi pe cineva acolo?” Vlad răspundea monosilabic sau tăcea. Într-o seară, mi-a spus:

— Mamă, te rog… lasă-mă să respir! Nu vreau să plec certat cu tine.

Atunci am înțeles cât de mult îl rănisem cu grijile mele. Am încercat să mă abțin, dar nu reușeam decât să mă simt vinovată pentru fiecare întrebare pusă.

Cu o zi înainte de plecare, i-am pregătit pachetul: zacuscă, dulceață de vișine și plăcinta lui preferată cu mere. L-am îmbrățișat strâns la gară și i-am șoptit:

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat.

Când trenul s-a pus în mișcare, am simțit că mi se rupe sufletul. Am rămas pe peron cu Doru, ținându-ne de mână ca doi naufragiați.

Au trecut luni de atunci. Vlad ne sună rar. Uneori râde la telefon și-mi povestește despre colegi sau profesori. Alteori îl simt obosit sau trist și mă doare că nu pot fi acolo pentru el.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la el:

„Mamă,
Știu că ți-e greu fără mine. Și mie mi-e dor de casă. Dar aici am descoperit cine sunt cu adevărat. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să plec, chiar dacă ți-a fost greu. Te iubesc.”

Am plâns iar, dar de data asta lacrimile erau altfel: un amestec de dor și mândrie.

Mă întreb adesea: Oare când trebuie o mamă să lase mâna copilului ei? Unde e granița dintre grijă și sufocare? Poate dragostea adevărată înseamnă să-i dai aripi chiar dacă ți se frânge inima?