Victoria: Între Datorie și Libertate

— Cum poți să faci asta, mamă? Cum poți să ne lași acum, când avem mai multă nevoie de tine ca niciodată?

Vocea Elianei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Nova stătea la masă, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. În acea dimineață de aprilie, totul s-a schimbat.

M-am măritat la douăzeci și unu de ani cu Mihai. Era băiat bun, dar visător și slab. După ce s-a născut Eliana, a început să bea. După Nova, a dispărut cu totul din viața noastră. Am rămas singură, cu două fete mici și un salariu de educatoare. Ani la rând am uitat cine sunt. Am trăit doar pentru ele: hainele lor curate, caietele lor fără pată, visele lor mari. Eu? Eu eram doar mama.

Când sora mea, Camelia, s-a stins după o luptă lungă cu cancerul, am simțit că o parte din mine a murit odată cu ea. Dar Camelia mi-a lăsat ceva neașteptat: apartamentul ei din Constanța și ceva bani puși deoparte. Pentru prima dată după douăzeci de ani, am avut o șansă la altceva. La viață.

— Vreau să mă mut la Constanța, le-am spus fetelor într-o seară, cu vocea tremurândă.

Eliana a izbucnit prima:
— Cum adică? Să ne lași aici? Să pleci singură?

Nova a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Ai sacrificat tot pentru noi… Acum vrei să ne abandonezi?

Nu era abandon. Era libertate. Dar cum să le explic asta unor fete care nu știau decât o mamă care se sacrifică mereu?

Am început să-mi fac bagajele încet, printre lacrimi și reproșuri. Eliana venea aproape zilnic să mă convingă să rămân:
— Ai văzut ce greu e cu Vlad? Nu mă descurc cu copilul fără tine! Și tu vrei să pleci la mare?

Nova mă suna noaptea:
— Mami, nu pot dormi. De ce nu mai ești ca înainte? De ce nu mai vrei să fii mama noastră?

Nu era că nu voiam să fiu mama lor. Dar voiam să fiu și Victoria. Sora mea îmi spusese mereu: „Viața nu e doar despre alții.” Dar eu nu știam cum e să trăiești pentru tine.

Primele luni la Constanța au fost grele. M-am simțit vinovată pentru fiecare clipă de liniște pe plajă, pentru fiecare cafea băută singură privind marea. Fetele mă sunau rar și doar ca să-mi spună cât de egoistă sunt.

Într-o zi, Eliana a venit la mine cu Vlad în brațe.
— Uite-l pe nepotul tău! Nu-ți pasă deloc?

L-am luat în brațe și am simțit dragostea aceea veche, maternă, dar și o tristețe adâncă.
— Îmi pasă, Eliana. Dar trebuie să învăț și eu să trăiesc.

A izbucnit în plâns:
— Tu nu înțelegi! Toate mamele stau lângă copiii lor! Toate! Numai tu…

Am simțit furia ei ca pe un cuțit în piept. Dar am rămas fermă.

Cu timpul, Nova a început să mă înțeleagă. Mi-a scris un mesaj lung:
„Poate că ai dreptate… Poate că trebuie să învățăm să fim și noi femei independente, nu doar fiice.”

Dar Eliana nu m-a iertat niciodată pe deplin. La Crăciun a venit fără să vorbească prea mult cu mine. S-a uitat la bradul împodobit și a spus:
— Nu mai e ca acasă.

Am privit-o cu ochii plini de lacrimi:
— Poate că nici nu trebuie să fie ca acasă. Poate că fiecare trebuie să-și găsească drumul.

Seara aceea am petrecut-o singură pe balcon, privind valurile negre ale mării. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă e drept ca o mamă să-și ia viața înapoi după ce copiii cresc. Dacă sacrificiul e obligatoriu sau doar o povară transmisă din generație în generație.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare femeie trebuie să-și scrie propria poveste.

Mă uit la mâinile mele obosite și mă întreb: Oare câte mame trăiesc viața altora fără să-și dea voie să viseze? Oare cât de mult ne datorăm nouă însene?