Testamentul care mi-a frânt inima: Povestea unei trădări neașteptate

— Cum adică „nu ești trecută în testament”? a întrebat mama, cu vocea tremurândă, în timp ce eu stăteam pe marginea patului, cu hârtia mototolită în mână. Mirosea a cafea arsă și a lacrimi vechi în bucătăria noastră mică din Pitești. Îmi simțeam inima ca o piatră rece în piept.

— Nu știu, mamă. Nu știu cine e femeia asta, „Irina Dobre”. N-am auzit niciodată de ea. Totul, firma lui Vlad, banii din conturi, apartamentul din București… totul e pe numele ei. Nici măcar o vorbă despre mine.

Mama s-a așezat lângă mine și m-a cuprins strâns. „Poate e o greșeală. Trebuie să fie o greșeală.”

Dar nu era. Vlad murise acum două săptămâni, într-un accident stupid pe autostradă. Încă îi simțeam mirosul pe perna de lângă mine, încă îi auzeam vocea când mă certa că nu sting lumina la baie. Am crescut împreună, pe aceeași stradă, am mers la același liceu — el cu doi ani mai mare, mereu serios și tăcut. Ne-am reîntâlnit la o nuntă, după facultate: el inginer, eu asistent social. Ne-am îndrăgostit încet, ca două frunze care se ating în vânt.

Am muncit cot la cot să ridicăm firma lui de recondiționat mașini vechi. Eu făceam actele, el lucra cu mâinile lui aspre și pricepute. Sâmbetele noastre erau pline de ulei de motor și râsete. Nu am avut copii — nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu s-a putut. Dar ne aveam unul pe altul.

Acum, după citirea testamentului, totul părea o minciună. Am încercat să-l sun pe Andrei, cel mai bun prieten al lui Vlad. Mi-a răspuns după a treia încercare.

— Ana, îmi pare rău… Nu știu ce să zic. Vlad nu vorbea niciodată despre Irina. Poate e vreo rudă?

— Nu are nicio Irina în familie! Am verificat totul! Am găsit niște mesaje pe laptopul lui… Erau șterse, dar am reușit să recuperez câteva. Erau de la ea. Se vedeau întâlniri, promisiuni… Nu pot să cred că omul cu care am dormit atâția ani lângă mine avea o altă viață.

Andrei a tăcut mult timp.

— Ana… Vlad era un om complicat. Poate a vrut să te protejeze de ceva. Sau poate… poate nu te-a iubit cum ai crezut.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am ridicat brusc și am început să plâng în hohote.

Seara aceea a fost un șir de întrebări fără răspuns. Mama încerca să mă liniștească:

— Poate femeia asta l-a șantajat! Poate i-a făcut ceva!

Dar eu știam adevărul: Vlad alesese să mă lase pe dinafară. Să-mi ia tot ce construisem împreună și să-l dea unei străine.

A doua zi am mers la notar. Am cerut să văd actele originale.

— Doamnă Popescu, îmi pare rău… Totul e legal. Domnul Popescu a venit personal cu doamna Dobre acum trei luni. A spus clar ce vrea.

Am ieșit pe stradă amețită, cu soarele arzându-mi fața și cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare am început să primesc telefoane ciudate. Odată chiar am găsit un buchet de flori la ușă, fără bilet. Am simțit că mă sufoc.

Am decis să o caut pe Irina Dobre. Am găsit-o pe Facebook: tânără, frumoasă, cu poze din vacanțe scumpe și mașini luxoase. Am trimis un mesaj scurt: „Vreau să vorbim.”

Mi-a răspuns după două zile:

„Ne putem vedea la cafeneaua de lângă Parcul Central?”

Am ajuns acolo cu inima cât un purice. Irina era deja la masă, cu o cafea în față și un zâmbet fals pe buze.

— Ana? Mă bucur că ai venit.

— Cine ești? Ce ai fost pentru Vlad?

A oftat adânc.

— Vlad m-a iubit. Ne-am cunoscut acum patru ani, la un eveniment auto. Știa că ești soția lui, dar mi-a spus că nu mai sunteți fericiți. Mi-a promis că va divorța… N-a avut curaj.

Mi s-a făcut rău fizic.

— Și tu ai acceptat să iei totul?

— Nu am cerut nimic! El a vrut să-mi lase firma pentru că știa că mă pricep la afaceri. Banii… nu știu ce să fac cu ei. Dacă vrei ceva din lucrurile lui personale, poți veni să le iei.

M-am ridicat brusc și am plecat fără să mai spun nimic.

Seara aceea am petrecut-o singură în apartamentul gol, printre hainele lui Vlad și mirosul de trandafiri ofiliți din vaza de pe masă. M-am uitat lung la poza noastră de la nuntă: el zâmbea timid, eu îl țineam strâns de braț.

M-am întrebat dacă totul a fost o minciună sau doar o parte din viața lui pe care nu mi-a dat voie s-o cunosc niciodată.

Au trecut luni de atunci și încă nu pot dormi nopțile. Mama încearcă să mă convingă să merg mai departe, dar nu pot uita trădarea asta tăcută și rece.

Oare câți dintre noi trăim lângă oameni pe care credem că îi cunoaștem și totuși ne pot ascunde lumi întregi? Cum poți ierta când nu mai ai cui să ceri explicații?