Între iubire și datorie: Alegerea unei mame
„Mamă, nu mai pot suporta asta!” vocea Mariei răsuna în bucătărie, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Stăteam la masa de lemn, cu mâinile tremurând ușor, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Andrei, fiul meu, tocmai plecase trântind ușa după o altă ceartă aprinsă. De data aceasta, fusese mai rău ca niciodată.
Maria era nora mea de cinci ani și o iubesc ca pe propria mea fiică. Când Andrei a adus-o acasă pentru prima dată, am știut că ea este cea potrivită pentru el. Erau fericiți și plini de speranțe pentru viitor. Dar ceva s-a schimbat în Andrei în ultimul an. Stresul de la muncă, poate, sau poate doar presiunea vieții cotidiene. Începuse să fie irascibil și distant.
„Nu știu ce să fac”, i-am spus Mariei, încercând să-mi ascund propria durere. „Îl iubesc pe Andrei, dar nu pot să stau și să privesc cum te rănește.”
Maria își șterse lacrimile și mă privi cu ochii ei mari și sinceri. „Știu că e greu pentru tine. Dar nu pot continua așa. Mă simt ca și cum aș merge pe coji de ouă în fiecare zi.”
Am oftat adânc și mi-am strâns mâinile una în alta. Știam că trebuie să fac ceva, dar cum să aleg între fiul meu și nora mea? Cum să aleg între iubire și datorie?
În acea noapte, am stat trează ore întregi, gândindu-mă la toate momentele frumoase petrecute împreună ca familie. Îmi aminteam cum Andrei era un băiat dulce și grijuliu, cum își dorea mereu să-i facă pe ceilalți fericiți. Dar acum, părea că acel băiat dispăruse.
A doua zi dimineață, l-am chemat pe Andrei la o discuție serioasă. „Andrei”, i-am spus cu vocea tremurândă, „trebuie să vorbim despre comportamentul tău față de Maria.”
El s-a uitat la mine cu ochii întunecați de furie și oboseală. „Mamă, nu e treaba ta”, a spus el rece.
„Ba da, este treaba mea”, am insistat eu. „Maria face parte din familia noastră și nu pot să stau deoparte când văd că suferă.”
Andrei a oftat și s-a lăsat pe spate în scaun. „Nu înțelegi prin ce trec”, a spus el încet.
„Atunci explică-mi”, l-am îndemnat eu.
Dar el nu a spus nimic. Tăcerea lui era asurzitoare.
După acea discuție, am știut că trebuie să iau o decizie dificilă. Am vorbit cu Maria și i-am spus că voi fi alături de ea, indiferent de ce se va întâmpla. Apoi l-am chemat pe Andrei din nou și i-am spus că trebuie să plece din casă până când va reuși să-și rezolve problemele.
„Mamă, nu poți să-mi faci asta”, a spus el cu disperare în glas.
„Nu vreau să fac asta”, i-am răspuns eu cu lacrimi în ochi. „Dar trebuie să protejez familia.”
Andrei a plecat fără un alt cuvânt, iar eu am rămas cu inima frântă. M-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am distrus legătura dintre noi pentru totdeauna.
Zilele au trecut greu fără Andrei acasă. Maria și cu mine ne-am sprijinit reciproc, dar simțeam un gol imens în sufletul meu. Îmi era dor de fiul meu și mă întrebam dacă va putea vreodată să mă ierte.
Într-o seară, stând pe verandă și privind apusul, m-am întrebat: „Oare iubirea unei mame poate vindeca toate rănile? Sau uneori trebuie să lăsăm timpul să-și facă treaba?”
Acum aștept cu inima strânsă un semn de la Andrei, sperând că într-o zi va înțelege că am făcut ceea ce am crezut că este cel mai bine pentru toți.