În fiecare sâmbătă, conduc până la socrii pentru a construi un adăpost. Am aflat din întâmplare de ce cumnatul meu era atât de dornic să ajute

În fiecare sâmbătă dimineața, ca un ceas, Alina și cu mine ne găseam pe drum, îndreptându-ne spre casa părinților ei de la țară. Proiectul? Un nou adăpost pe care tatăl ei, Andrei, a decis că este absolut necesar. Și cumva, în loteria familială a sarcinilor, Alina și cu mine am tras lozul scurt. Nu mă înțelegeți greșit, îmi iubesc familia Alinei, dar să petrec fiecare weekend bătând cuie și cărând lemne nu era exact ideea mea de timp de calitate.

Primele câteva weekenduri nu au fost atât de rele. Vremea era frumoasă, și exista un sentiment de realizare în aer. Plus, fratele Alinei, Eduard, a apărut să ajute, ceea ce a fost o surpriză. Eduard era genul de tip care ar prefera să-și petreacă sâmbetele pe un teren de golf decât pe un șantier. Totuși, acolo era, în fiecare sâmbătă, devreme, gata de muncă.

Pe măsură ce săptămânile treceau, noutatea construirii adăpostului se estompa. Îmi durea spatele, mâinile îmi erau perpetuu dureroase, și gândul la un alt weekend petrecut muncind îmi întorcea stomacul pe dos. Dar Alina era atât de apreciativă, iar părinții ei, Charlotte și Andrei, erau întotdeauna atât de recunoscători, răsplătindu-ne cu bunătăți făcute în casă. Părea greșit să mă plâng.

Apoi, într-o sâmbătă, totul s-a schimbat. Eduard și cu mine lucram la acoperișul adăpostului, o sarcină care necesita multă coordonare și răbdare. În timpul unei pauze, telefonul lui Eduard a sunat. A plecat să răspundă la apel, dar nu suficient de departe. Nu am putut să nu aud conversația.

„Da, voi fi acolo sâmbăta viitoare. Nu, nu pot în acest weekend. Ajut cu adăpostul. E acoperirea perfectă. Alina și Călin nu bănuiesc nimic”, a spus Eduard, cu vocea joasă, dar clară.

Inima mi s-a strâns. O acoperire? Pentru ce? M-am întrebat dacă să-l confrunt sau să păstrez pentru mine. Până la urmă, curiozitatea a învins.

„Eduard, despre ce era acel apel?” am întrebat, încercând să par casual.

Fața lui Eduard a pălit. „Nu e nimic, omule. Doar chestii de muncă”, a răspuns el, evitând contactul vizual.

Dar nu puteam să scap de sentimentul că ceva era în neregulă. Săptămâna următoare, am decis să-l urmăresc pe Eduard după sesiunea noastră de construcție a adăpostului. Ceea ce am descoperit a fost o trădare care a tăiat adânc. Eduard avea o aventură. Adăpostul nu era doar un proiect; era alibiul său.

M-am confruntat cu o dilemă. Îi spun Alinei și îi distrug lumea, sau păstrez secretul lui Eduard și trăiesc cu vinovăția? Greutatea deciziei era copleșitoare.

Până la urmă, adevărul a ieșit la iveală, așa cum se întâmplă întotdeauna. Alina a aflat despre aventura lui Eduard, nu de la mine, ci printr-un prieten. Consecințele au fost devastatoare. Weekendurile noastre la adăpost au luat sfârșit brusc, nu pentru că proiectul a fost terminat, ci pentru că familia pe care o ajutam să construim era acum distrusă.

Adăpostul stă neterminat, un memento dureros al secretelor și minciunilor care au sfâșiat o familie. Și de fiecare dată când mă uit la el, nu pot să nu mă întreb dacă lucrurile ar fi putut fi diferite dacă doar…