Un Apel de la Soacra Mea M-a Dus pe Mine și pe Bebeluşul Meu la Secția de Poliție

„Nu pot să cred că iarăși trebuie să mergem la petrecerea asta,” am spus, în timp ce încercam să o liniștesc pe Ana, fetița noastră care plângea neîncetat. „Știi cum sunt petrecerile la mama ta, Andrei. Se transformă mereu într-un haos total.”

Andrei, soțul meu, își aranja cravata în oglindă, încercând să ignore tonul meu iritat. „E ziua ei, Maria. Trebuie să mergem. E important pentru ea.”

Am oftat adânc, știind că nu aveam de ales. Soacra mea, Elena, era o femeie autoritară, iar absența noastră ar fi fost considerată un afront personal. Am îmbrăcat-o pe Ana în hăinuțele ei cele mai frumoase și am pornit spre casa Elenei.

Ajunși acolo, am fost întâmpinați de muzică tare și râsete zgomotoase. Casa era plină de rude și prieteni, iar atmosfera era deja încărcată de alcool și voie bună. Am încercat să mă integrez în conversații, dar mintea mea era mereu la Ana, care părea tot mai agitată.

„Maria, vino aici!” m-a strigat Elena din bucătărie. „Trebuie să-mi spui cum ai făcut prăjitura aia delicioasă data trecută.”

Am lăsat-o pe Ana în brațele lui Andrei și m-am îndreptat spre bucătărie, unde Elena mă aștepta cu un pahar de vin în mână. „Ești bine?” m-a întrebat ea cu un zâmbet larg.

„Da, doar că Ana e cam agitată azi,” i-am răspuns, încercând să-mi ascund îngrijorarea.

„Las-o să se obișnuiască cu gălăgia,” a spus Elena cu nonșalanță. „Așa sunt petrecerile noastre.”

Pe măsură ce seara avansa, tensiunea din mine creștea. Ana nu se liniștea deloc, iar Andrei părea mai interesat de discuțiile cu verii lui decât de starea fetiței noastre.

La un moment dat, am decis că e timpul să plecăm. „Andrei, trebuie să mergem acasă. Ana nu se simte bine,” i-am spus ferm.

„Doar puțin mai stăm,” a răspuns el, vizibil iritat de insistența mea.

În acel moment, Elena s-a apropiat de noi cu un telefon în mână. „Maria, trebuie să vorbesc cu tine,” a spus ea cu o voce gravă.

Am urmat-o într-o cameră mai liniștită, unde mi-a arătat mesajele primite de la un număr necunoscut. „Cineva spune că ai probleme cu poliția,” a spus ea, privindu-mă fix.

Inima mi-a sărit o bătaie. „Ce vrei să spui?” am întrebat confuză.

„Nu știu detalii, dar trebuie să mergem la secția de poliție acum,” a insistat Elena.

Fără să mai stau pe gânduri, l-am luat pe Andrei și pe Ana și am plecat spre secția de poliție din orașul nostru micuț. Drumul a fost tăcut și tensionat, fiecare dintre noi pierdut în propriile gânduri.

Ajunși acolo, am fost întâmpinați de un ofițer care ne-a explicat că cineva a raportat un incident legat de noi. „Este vorba despre o neînțelegere,” a spus el calm.

Am simțit cum furia și frustrarea mă copleșesc. „Cine ar face așa ceva?” am întrebat retoric.

După câteva ore de clarificări și discuții cu poliția, am fost lăsați să plecăm acasă. Era deja dimineață când am ajuns înapoi la noi acasă, epuizați și confuzi.

„Nu pot să cred că cineva ar face asta intenționat,” a spus Andrei în timp ce o adormea pe Ana.

„Poate că e timpul să reevaluăm relațiile noastre cu familia ta,” i-am răspuns eu obosită.

În acea dimineață rece și tăcută, m-am întrebat dacă sacrificiile pe care le facem pentru familie merită cu adevărat prețul plătit. Oare cât de mult trebuie să suportăm pentru a păstra aparențele? Aceasta este întrebarea care mă bântuie și acum.