Întoarcerea lui Andrei: O luptă pentru moștenire

„Nu pot să cred că ai avut curajul să te întorci aici după atâția ani, Andrei!” am strigat, simțind cum furia îmi arde în piept. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu amintirile copilăriei noastre împrăștiate în jurul nostru, ca niște fantome ale unui trecut pe care el l-a abandonat fără regrete.

Andrei mă privi cu o privire rece, de parcă nu eram decât o străină. „Ana, nu am venit să ne certăm. Am venit să rezolvăm lucrurile. Tatăl nostru a murit și trebuie să împărțim ce a rămas.”

Cuvintele lui mi-au tăiat respirația. Cum putea să vorbească despre tatăl nostru ca despre un simplu bun material? Am crescut doar eu și tata, după ce mama ne-a părăsit când eram mici. Andrei a plecat la facultate în alt oraș și nu s-a mai întors niciodată. Eu am rămas aici, lângă tata, având grijă de el când sănătatea i s-a deteriorat.

„Tu nu ai fost aici când avea nevoie de noi!” i-am reproșat cu vocea tremurândă. „Eu am fost cea care l-a îngrijit până în ultima clipă. Tu nu ai dreptul să vii acum și să ceri jumătate din casă!”

Andrei își trecu mâna prin părul negru, un gest pe care îl făcea mereu când era nervos. „Ana, știu că ai fost alături de el, dar asta nu schimbă faptul că suntem amândoi copiii lui. Și eu am dreptul la moștenire.”

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii, dar le-am înghițit cu încăpățânare. Nu voiam să-i arăt cât de mult mă rănea situația asta. „Tata nu a lăsat un testament pentru că avea încredere că voi face ce e mai bine pentru noi. Știa că tu nu te vei întoarce niciodată.”

Andrei oftă adânc și se așeză pe vechiul fotoliu al tatălui nostru. „Ana, nu vreau să ne certăm. Dar trebuie să găsim o soluție. Poate putem vinde casa și împărți banii.”

Propunerea lui mi-a strâns inima ca într-o menghină. Cum putea să vorbească atât de ușor despre vânzarea casei noastre? Fiecare colț al acestei case era plin de amintiri cu tata, de momentele noastre împreună.

„Nu pot să fac asta,” i-am spus cu vocea abia șoptită. „Casa asta e tot ce mi-a rămas din el.”

Andrei se ridică și veni spre mine, punându-și mâna pe umărul meu. „Ana, știu că e greu, dar trebuie să ne gândim la viitor. Poate că vânzarea casei ne va ajuta pe amândoi să mergem mai departe.”

Am dat din cap, refuzând să accept ideea lui. „Nu pot să vând casa asta, Andrei. Nu pot să renunț la singurul loc unde mă simt aproape de tata.”

El își retrase mâna și se întoarse spre fereastră, privind afară la grădina pe care tata o îngrijise cu atâta dragoste. „Ana, poate că ar trebui să vorbim cu un avocat. Să vedem ce opțiuni avem legal.”

Am simțit cum furia se transformă într-o durere surdă în pieptul meu. Nu voiam să ajungem la tribunal pentru ceva ce ar fi trebuit să fie simplu între frați.

„Andrei,” i-am spus încet, „nu vreau să ne distrugem relația pentru bani sau proprietăți. Dar trebuie să înțelegi cât de mult înseamnă casa asta pentru mine.”

El se întoarse spre mine și pentru prima dată am văzut o umbră de regret în ochii lui. „Ana, îmi pare rău că nu am fost aici când aveai nevoie de mine. Dar acum sunt aici și vreau să facem lucrurile corect.”

Am stat acolo, în tăcere, fiecare pierdut în gândurile noastre. Știam că nu va fi ușor să găsim o soluție care să ne mulțumească pe amândoi.

În cele din urmă, Andrei a plecat, lăsându-mă singură în casa care părea acum mai goală ca niciodată. M-am așezat pe canapea și am privit în jur la toate lucrurile care îmi aminteau de tata.

„Cum putem găsi pacea într-o lume atât de complicată?” m-am întrebat cu voce tare, sperând că undeva acolo există un răspuns care să ne aducă împreună din nou.