„Am Nevoie de Puțin Spațiu,” a Șoptit El

În agitatul oraș București, unde clădirile înalte atingeau norii și străzile fremătau de viață, Andreea și Alex erau cuplul pe care toată lumea îl admira. S-au cunoscut în al doilea an la Universitatea din București, iar chimia dintre ei era incontestabilă. Alex era chipeșul clasic—înalt, atletic, cu părul șaten deschis și un zâmbet care putea lumina cea mai întunecată încăpere. Andreea era la fel de captivantă, cu ochii ei căprui calzi și râsul molipsitor.

Relația lor părea desprinsă dintr-un basm. Participau împreună la fiecare eveniment social, iar feed-urile lor de Instagram erau pline de poze din escapade romantice și seri confortabile acasă. Prietenii comentau adesea cât de norocoasă era Andreea să-l fi găsit pe Alex. Nu era doar frumos, ci și ambițios, lucrând deja ca analist junior la o firmă financiară prestigioasă din centrul orașului.

Dar, cum se spune, nu tot ce strălucește este aur. Sub suprafața relației lor aparent perfecte se ascundeau tensiuni nespuse și o distanță în creștere. Andreea a observat prima—nopțile tot mai târzii ale lui Alex la muncă, comportamentul său distrat în timpul conversațiilor lor și felul în care părea să fie în altă parte chiar și când era lângă ea.

Într-o seară rece de noiembrie, în timp ce stăteau în colțul lor preferat dintr-un restaurant italian cochet, comportamentul lui Alex era diferit. Era mai tăcut decât de obicei, evitându-i privirea. Andreea a simțit un nod în stomac, simțind că ceva nu era în regulă.

„Alex, e totul în regulă?” a întrebat ea încet, întinzând mâna peste masă pentru a-i atinge mâna.

El a ezitat un moment înainte de a-și retrage mâna ușor. „Andreea, am nevoie de puțin spațiu,” a șoptit el, vocea abia auzindu-se peste zgomotul tacâmurilor și muzica de fundal.

Inima Andreei s-a prăbușit. Se temuse de acest moment, dar sperase că nu va veni niciodată. „Spațiu? Ce vrei să spui?” a întrebat ea, încercând să-și păstreze vocea stabilă.

Alex a oftat adânc, trecându-și mâna prin păr. „Doar că… simt că mă pierd pe mine însumi. Munca este copleșitoare și am nevoie de timp să-mi dau seama ce vreau.”

Lacrimi i-au umplut ochii Andreei în timp ce încerca să proceseze cuvintele lui. „Vrei să spui că vrei să ne despărțim?”

El a clătinat încet din cap. „Nu știu ce vreau acum. Doar am nevoie de puțin timp separat pentru a gândi.”

Restul cinei a trecut într-o ceață pentru Andreea. Abia și-a simțit mâncarea, mintea ei fiind plină de întrebări și temeri. Când au părăsit restaurantul, Alex i-a dat o îmbrățișare scurtă înainte de a pleca în noaptea rece, lăsând-o pe Andreea singură pe trotuar.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar Andreea s-a trezit navigând prin viață fără Alex alături. S-a aruncat în muncă și a petrecut mai mult timp cu prietenii care i-au oferit sprijin și distragere. Dar oricât de ocupată s-ar fi ținut, exista un gol care persista—un vid pe care doar Alex îl umpluse.

Iarna s-a transformat în primăvară și, în timp ce orașul înflorea cu viață nouă, inima Andreei rămânea grea. A auzit de la prieteni comuni că Alex se descurca bine la muncă dar devenise mai retras. Nu mai vorbiseră de la acea noapte fatidică la restaurant.

Într-o după-amiază, în timp ce se plimba pe malul Lacului Herăstrău, Andreea a realizat că uneori dragostea nu este suficientă pentru a ține două persoane împreună. I-a oferit lui Alex spațiul de care avea nevoie, dar făcând asta, a descoperit și o nouă forță în ea însăși—o reziliență pe care nu știa că o are.

Deși povestea lor nu a avut finalul fericit pe care și-l imaginase odată, Andreea a învățat că viața merge mai departe și că uneori a lăsa să plece este cel mai curajos lucru pe care îl poți face.