Ziua în care am regretat că am garantat pentru vărul meu, Andrei

Se spune că sângele apă nu se face, dar uneori, tocmai această legătură ne poate duce pe căi greșite. Am învățat asta pe pielea mea când am garantat pentru vărul meu, Andrei, convingându-l pe șeful meu să-i ofere o șansă la compania noastră. A fost o decizie care avea să mă bântuie luni de zile.

Andrei și cu mine am crescut împreună într-un mic oraș din România. Eram mai mult ca frații decât ca veri, împărțind totul, de la jucării la secretele adolescenței. Dar pe măsură ce am crescut, drumurile noastre s-au despărțit. Eu am mers la facultate și în cele din urmă am obținut un loc de muncă la o firmă de marketing renumită din București. Andrei, pe de altă parte, s-a chinuit să-și găsească drumul, trecând de la un loc de muncă la altul.

Când Andrei m-a sunat într-o seară, vocea lui era plină de disperare. Tocmai își pierduse un alt loc de muncă și era pe punctul de a-și pierde apartamentul. „Am nevoie doar de o șansă, omule,” a implorat el. „Știu că pot face mai bine dacă cineva îmi dă o șansă.”

Inima mea a suferit pentru el. În ciuda eșecurilor sale din trecut, credeam în potențialul lui. Așa că, împotriva judecății mele și a vocii mici din capul meu care mă avertiza altfel, m-am adresat șefului meu, domnul Popescu.

„Andrei este un muncitor harnic,” l-am asigurat. „Are nevoie doar de cineva care să creadă în el.”

Domnul Popescu era ezitant, dar a fost de acord să-i ofere lui Andrei o perioadă de probă ca asistent în departamentul nostru. Eram ușurat și speram că aceasta va fi punctul de cotitură pentru Andrei.

Inițial, lucrurile păreau să meargă bine. Andrei era punctual și dornic să învețe. Totuși, nu a durat mult până când au început să apară fisuri. A început să rateze termenele limită și să facă greșeli neglijente care au costat compania timp și bani. M-am trezit acoperindu-l mai des decât nu, sperând că în cele din urmă își va găsi ritmul.

Punctul culminant a venit în timpul unei prezentări importante pentru un client. Andrei trebuia să pregătească slide-urile și să se asigure că toate materialele erau gata. În schimb, a apărut târziu, dezordonat și fără documentele necesare. Prezentarea a fost un dezastru și am pierdut clientul.

Domnul Popescu m-a chemat în biroul său a doua zi. „Am avut încredere în judecata ta,” a spus el, dezamăgirea fiind evidentă în vocea sa. „Dar asta ne-a costat scump.”

M-am simțit rușinat și responsabil pentru dezordinea creată de Andrei. Când l-am confruntat, el a dat vina pe stres și probleme personale. Dar știam că era mai mult decât atât; era un tipar de comportament pe care nu putea să-l depășească.

O săptămână mai târziu, Andrei a încetat să mai vină cu totul. A dispărut fără un cuvânt, lăsându-mă să mă ocup de consecințele acțiunilor sale. Reputația mea la locul de muncă a avut de suferit și mi-a luat luni întregi să recâștig încrederea colegilor și superiorilor mei.

Privind înapoi, îmi dau seama că loialitatea mea față de familie mi-a întunecat judecata. Am vrut atât de mult ca Andrei să reușească încât am ignorat semnele de avertizare. A fost o lecție dureroasă în a înțelege că uneori, oricât de mult vrei să ajuți pe cineva, trebuie ca acea persoană să fie dispusă să se ajute singură mai întâi.