Deodată, un bărbat obosit și cocoșat s-a apropiat de mine, pe care l-am recunoscut ca fiind dragostea mea pierdută de mult. Nu a putut rosti niciun cuvânt

Pe străzile aglomerate ale unui mic oraș american, sub lumina slabă a felinarelor, o siluetă s-a apropiat de mine. Pașii săi erau lenti, împovărați de o greutate nevăzută, iar postura sa era aceea a unui bărbat care purta lumea pe umeri. Pe măsură ce se apropia, inima mi-a sărit un pas. Era Iacob, bărbatul căruia îi dădusem inima, arătând cu totul diferit față de persoana vibrantă pe care mi-o aminteam. Fața lui era trasă, ochii lui goi, și părea că a îmbătrânit decenii în câțiva ani de când nu l-am mai văzut.

Crescând, eram Ioana, fata care niciodată nu și-a văzut reflexia ca fiind ceva special. Eram dureros de conștientă de imperfecțiunile mele, comparându-mă constant cu Mădălina și Simona, prietenele mele frumoase fără efort. Ele păreau întotdeauna să fie în centrul atenției, atrăgând priviri admirative oriunde mergeau, în timp ce eu rămâneam în umbră, neobservată.

Apoi Iacob a intrat în viața mea. Era diferit de oricine întâlnisem vreodată. Mă vedea, mă vedea cu adevărat, dincolo de aspectul fizic și de insecurități. Cu el, mă simțeam iubită, prețuită și, cel mai important, văzută. Eram de nedespărțit, și înainte de mult timp, am decis să ne mutăm împreună, un testament al angajamentului și iubirii noastre unul pentru celălalt.

Dar pe măsură ce timpul trecea, euforia inițială a relației noastre a început să se estompeze. Iacob a început să stea afară până târziu, motivele lui fiind vagi și scuzele lui pe jumătate de inimă. Conversațiile noastre, odată pline de râs și visuri despre viitor, au devenit tensionate, pline de tăceri care spuneau multe. Am încercat să închidem golul, să înțeleg ce se întâmpla, dar simțeam că lupt o bătălie pierdută.

Apoi, într-o zi, a dispărut. Fără bilet, fără la revedere, doar un spațiu gol unde fuseseră lucrurile lui. Am rămas cu o durere în inimă care părea să mă consume, un memento constant al ceea ce pierdusem.

Anii au trecut, și viața a mers mai departe. M-am concentrat pe cariera mea, mi-am construit o viață pentru mine, dar umbra dragostei mele pierdute a rămas, o amintire acrișoară a ceea ce ar fi putut fi.

Și acum, iată-l, stând în fața mea, un fantomă din trecut. Ochii lui s-au întâlnit cu ai mei, plini de o emoție pe care nu am putut să o descifrez. Și-a deschis gura să vorbească, dar niciun cuvânt nu a ieșit. În schimb, o singură lacrimă i-a curs pe obraz, un testament mut al durerii și regretului care părea să-l învăluie.

Am vrut să întind mâna, să întreb ce s-a întâmplat, unde a fost, dar ceva m-a oprit. Anii au construit un zid între noi, unul care nu putea fi ușor dărâmat. Așa că am stat acolo, doi oameni legați de o dragoste trecută, dar separați de o distanță insurmontabilă.

În cele din urmă, s-a întors și a plecat, silueta lui dispărând în noapte, lăsându-mă cu o durere în inimă care se simțea la fel de proaspătă ca în ziua în care a plecat. A fost un memento dureros că unele povești nu au finaluri fericite, și unele răni nu se vindecă cu adevărat.