„Nu, Nu Cumpărăm Canapeaua Aia. Și Cu Siguranță Nu Masa Aia de Dining,” I-am Spus Soțului Meu

Era o după-amiază însorită de sâmbătă, iar eu și soțul meu, Andrei, ne plimbam printre rafturile unui magazin popular de mobilă din centrul Bucureștiului. Magazinul era plin de familii și cupluri, toți părând entuziasmați de noile lor achiziții. Dar nu și noi. Eram acolo din necesitate, nu din entuziasm.

„Nu, nu cumpărăm canapeaua aia. Și cu siguranță nu masa aia de dining,” i-am spus ferm lui Andrei în timp ce el privea un set modern și elegant care ar fi arătat perfect în noul nostru apartament.

„Dar, Ioana, avem nevoie de un loc unde să stăm și să mâncăm. Nu putem continua să folosim acele scaune pliabile vechi la nesfârșit,” a argumentat Andrei, cu ochii rugându-mă.

Am oftat adânc, simțind povara situației noastre financiare apăsând asupra mea. „Pentru că apoi va trebui să economisești bani pentru a achita ipoteca! Și ești încă atât de tânăr! Trăiește și bucură-te de viață!” ne tot spunea mama mea de fiecare dată când menționam că vrem să cumpărăm ceva nou.

Andrei și cu mine tocmai ne cumpărasem prima casă, un apartament mic dar fermecător în inima orașului. Era un vis devenit realitate, dar venea cu o ipotecă grea care ne lăsa puțin loc pentru luxuri. Mama mea fusese fermă că ar trebui să ne concentrăm pe achitarea ipotecii cât mai repede posibil, chiar dacă asta însemna să sacrificăm unele conforturi.

Pe măsură ce continuam să ne plimbăm prin magazin, nu puteam să nu simt un fior de invidie văzând alte cupluri alegând mobilă frumoasă fără nicio grijă. Păreau atât de lipsiți de griji, atât de neîmpovărați de probleme financiare. Îmi doream asta și pentru noi, dar știam că nu era realitatea noastră.

Am ajuns în cele din urmă la secțiunea cu mese de dining, iar Andrei s-a oprit în fața unei mese simple dar elegante din lemn. „Ce zici de asta? Nu e prea scumpă și s-ar potrivi perfect în zona noastră de dining,” a sugerat el.

Am ezitat, trecându-mi degetele peste suprafața netedă a mesei. Era frumoasă și deja îmi imaginam cum am lua masa împreună, cum am găzdui prieteni la cine. Dar apoi mi-am amintit de cuvintele mamei mele și de plățile ipotecare care ne așteptau.

„Andrei, nu ne permitem acum. Trebuie să fim practici,” i-am spus încet, încercând să ascund dezamăgirea din vocea mea.

Umerii lui Andrei s-au lăsat în jos și a dat din cap cu reticență. „Știu că ai dreptate. Doar că e greu uneori.”

Am părăsit magazinul cu mâinile goale, povara responsabilităților noastre financiare atârnând greu asupra noastră. În timp ce ne întorceam la mașină, nu puteam scăpa de sentimentul de vinovăție pentru că i-am refuzat lui Andrei ceva ce își dorea atât de mult. Dar știam că era spre binele nostru.

În lunile următoare, am continuat să ne descurcăm cu mobila veche, economisind fiecare bănuț pe care îl puteam pentru a-l pune către ipotecă. Nu a fost ușor și au fost momente când tensiunea asupra relației noastre părea aproape insuportabilă. Ne certam mai des, stresul situației noastre financiare afectându-ne pe amândoi.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă despre bani, Andrei s-a așezat lângă mine pe canapeaua noastră uzată și mi-a luat mâna. „Ioana, știu că facem ceea ce trebuie economisind pentru ipotecă, dar e foarte greu uneori. Vreau doar să fim fericiți.”

M-am uitat în ochii lui și am văzut oboseala și frustrarea oglindite în propriii mei ochi. „Știu, Andrei. Și eu vreau asta. Dar trebuie să rămânem puternici și să continuăm să trecem prin asta.”

Pe măsură ce timpul trecea, am continuat să ne luptăm cu finanțele noastre, dar nu am renunțat niciodată unul la celălalt. Dragostea și determinarea noastră ne-au ținut împreună, chiar și atunci când lucrurile păreau imposibile. Știam că într-o zi vom fi în sfârșit liberi de povara ipotecii noastre și vom putea să ne bucurăm de viață fără să ne îngrijorăm constant despre bani.

Dar pentru moment, trebuia să continuăm să facem sacrificii și să ne agățăm de speranța că zile mai bune vor veni.