„Ion i-a spus Emiliei: ‘Nu poți să te descurci cu un copil. Dă-l spre adopție. E cel mai bine pentru toată lumea.'”

Sarcina Emiliei a fost un far de speranță pentru întreaga familie. La 28 de ani, ea visase întotdeauna să devină mamă. Soțul ei, Ion, era susținător și entuziasmat de noul membru al familiei lor. Pregătiseră camera copilului, participaseră la cursuri prenatale și chiar aleseseră un nume pentru băiețelul lor—Mihai.

• Susana, în vârstă de cincizeci de ani, povestește despre nepoata ei.

• „Fără complicații, rezultate excelente la teste, nimic de îngrijorat. Dar în timpul nașterii, ceva a mers prost. O cezariană de urgență, copilul în secția de terapie intensivă neonatală, iar Emilia nu se simțea bine nici ea. Eram cu toții atât de stresați! Din păcate, lucrurile nu au decurs așa cum speram…”

Susana, mătușa Emiliei, își amintește bucuria și anticiparea care umpleau casa lor. „Emilia strălucea pe parcursul sarcinii,” a spus Susana. „A urmat toate sfaturile medicului, a mâncat sănătos și a rămas activă. Controalele ei erau întotdeauna pozitive și nu exista nicio indicație că ceva ar putea merge prost.”

Cu toate acestea, când Emilia a intrat în travaliu, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Travaliul a fost prelungit și dificil. După ore de durere intensă și puțin progres, medicii au decis că o cezariană de urgență era necesară. Procedura a fost complicată, iar Mihai s-a născut cu dificultăți respiratorii. A fost dus imediat la Secția de Terapie Intensivă Neonatală (NICU).

Starea Emiliei s-a deteriorat și ea după operație. A dezvoltat o infecție și a trebuit să rămână în spital mai mult decât se aștepta. Stresul și anxietatea de a nu-și putea ține nou-născutul în brațe au afectat sănătatea ei mentală.

Ion a încercat să fie puternic pentru amândoi, Emilia și Mihai, dar situația era copleșitoare. Își petrecea zilele făcând naveta între camera Emiliei și NICU, încercând să ofere sprijin în timp ce se confrunta cu propriile temeri și incertitudini.

Săptămânile s-au transformat în luni și, deși starea lui Mihai s-a îmbunătățit ușor, el avea încă nevoie de atenție medicală constantă. Emilia se lupta cu depresia postnatală și se simțea deconectată de copilul ei. Nu putea scăpa de sentimentul de inadecvare și vinovăție.

Într-o seară, în timp ce stăteau în camera slab luminată a spitalului, Ion s-a prăbușit. „Emilia,” a spus el încet dar ferm, „nu cred că putem face asta. Nu poți să te descurci cu un copil în această stare. Trebuie să ne gândim la ce e mai bine pentru Mihai. Poate ar trebui să luăm în considerare să-l dăm spre adopție.”

Emilia a fost uluită. Nu și-ar fi imaginat niciodată că Ion ar sugera așa ceva. Lacrimile i-au curs pe față în timp ce își privea soțul cu neîncredere. „Cum poți spune asta? E fiul nostru,” a șoptit ea.

Ion a tras adânc aer în piept, încercând să-și stabilizeze vocea. „Știu că e greu de auzit, dar trebuie să fim realiști. Nu ești bine și Mihai are nevoie de mai multă îngrijire decât putem oferi noi. Nu e vorba de a renunța; e vorba de a-i oferi o șansă la o viață mai bună.”

Zilele care au urmat au fost pline de discuții sfâșietoare și nopți nedormite. Emilia se simțea sfâșiată între dragostea pentru fiul ei și realitatea dureroasă a situației lor. A cerut sfaturi de la membrii familiei și prieteni, dar opiniile erau împărțite.

Susana a încercat să-și consoleze nepoata dar a înțeles și perspectiva lui Ion. „E o decizie dificilă,” a spus ea blând. „Dar uneori dragostea înseamnă să faci sacrificii pentru binele mai mare.”

După multe deliberări, Emilia și Ion au luat decizia dureroasă de a-l plasa pe Mihai spre adopție. Au întâlnit o agenție de renume și au ales o familie despre care credeau că poate oferi îngrijirea și stabilitatea de care Mihai avea nevoie.

Ziua în care l-au predat pe Mihai a fost cea mai grea zi din viața lor. Emilia l-a ținut aproape pentru ultima dată, șoptindu-i cuvinte de dragoste și scuze. Ion a stat lângă ea, cu inima frântă în timp ce își privea soția spunând adio fiului lor.

Viața după Mihai a fost o luptă pentru amândoi, Emilia și Ion. Au participat la ședințe de terapie și s-au sprijinit reciproc, dar golul lăsat de decizia lor era mereu prezent.

Emilia vizita adesea familia adoptivă a lui Mihai de la distanță, găsind alinare știind că este iubit și îngrijit. Dar durerea de a nu-și putea crește propriul copil nu s-a estompat niciodată cu adevărat.

În cele din urmă, Emilia și Ion au învățat că unele decizii lasă cicatrici pe care timpul nu le poate vindeca. Sperau ca într-o zi Mihai să le înțeleagă alegerea și să știe că aceasta a fost făcută din dragoste.