„Evelina a Decis ca Nepotul Cel Mare să Moștenească Casa”: Dar Nepotul Cel Mic se Simte Lăsat pe Din Afară. Fiica Supărată pe Mamă

Evelina stătea în sufrageria ei confortabilă, sorbind dintr-o ceașcă de ceai de mușețel, cu mintea plină de gânduri. Întotdeauna fusese apropiată de nepotul ei cel mare, Mihai. Era un tânăr strălucit, care studia ingineria la o universitate prestigioasă din alt oraș. Evelina luase o decizie pe care o considera cea mai bună pentru familie: îi va lăsa casa lui Mihai după ce acesta va absolvi. Credea că îi va oferi un început solid în viață, un loc pe care să-l numească al lui pe măsură ce își începea cariera.

Evelina discutase decizia cu fiica ei, Lidia, și ginerele ei, Toma, la cină într-o seară. Se așteptase la o oarecare rezistență, dar nu era pregătită pentru furtuna care a urmat.

„Mamă, cum ai putut?” Vocea Lidiei era un amestec de șoc și furie. „Dar cu Ionuț ce faci? Și el este nepotul tău!”

Evelina încercase să-și explice raționamentul. „Lidia, Mihai este mai mare și va avea nevoie de un loc unde să locuiască odată ce începe să lucreze. Ionuț este încă în liceu; are timp.”

Dar Lidia nu era convinsă. „Îi faci favoritisme, mamă. Nu este corect față de Ionuț.”

Toma rămăsese tăcut, cu fața marcată de disconfort. Rareori se implica în disputele familiale, preferând să rămână pe margine.

Conversația s-a încheiat într-o notă amară, cu Lidia ieșind furtunos din casă, lăsând-o pe Evelina mai confuză ca niciodată.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar tensiunea dintre Evelina și Lidia a crescut. Lidia a încetat să mai viziteze atât de des și, când o făcea, atmosfera era încărcată de cuvinte nespuse. Evelina ducea dorul conversațiilor ușoare pe care le aveau odinioară, râsetele care umpleau casa ei.

Mihai, neștiind de drama familială care se desfășura acasă, o suna regulat pe Evelina. Era entuziasmat de studiile sale și împărtășea adesea planurile sale pentru viitor. Evelina găsea alinare în aceste conversații, dar ele îi aminteau și de ruptura tot mai mare dintre ea și Lidia.

Într-o după-amiază, Evelina a decis să viziteze casa Lidiei pentru a încerca să repare lucrurile. A bătut la ușă, cu inima bătându-i puternic în piept. Lidia a deschis ușa, cu o expresie rece.

„Mamă, ce cauți aici?” a întrebat ea.

„Am venit să vorbim,” a răspuns Evelina încet. „Putem să ne așezăm?”

Lidia a ezitat, dar în cele din urmă s-a dat la o parte pentru a-și lăsa mama să intre. S-au așezat în sufragerie, tăcerea dintre ele fiind grea.

„Lidia, nu am vrut niciodată să te rănesc pe tine sau pe Ionuț,” a început Evelina. „Am vrut doar să-l ajut pe Mihai să aibă un început bun în viață.”

Ochii Lidiei s-au umplut de lacrimi. „Mamă, nu e vorba doar despre casă. E vorba despre faptul că Ionuț simte că nu contează la fel de mult pentru tine.”

Evelina a întins mâna pentru a o lua pe cea a Lidiei, dar Lidia s-a retras. „Îi iubesc pe amândoi nepoții mei în mod egal,” a spus Evelina cu voce tremurândă. „Am crezut doar că aceasta este cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe Mihai.”

Lidia a clătinat din cap. „Nu înțelegi, mamă. Ai creat o prăpastie între fiii mei. Ionuț se simte lăsat pe dinafară și rănit.”

Evelina a simțit un val de vinovăție. Fusese atât de concentrată pe ajutorarea lui Mihai încât nu luase în considerare cum decizia ei îl va afecta pe Ionuț.

„Nu știu cum să repar asta,” a mărturisit Evelina.

Lidia s-a ridicat, ștergându-și lacrimile. „Poate că nu poți,” a spus ea încet. „Poate că unele lucruri sunt prea stricate pentru a fi reparate.”

Evelina a plecat de la casa Lidiei simțindu-se mai pierdută ca niciodată. Sperase la reconciliere, dar găsise doar mai multă durere.

Pe măsură ce lunile treceau, distanța dintre Evelina și Lidia rămânea. Mihai a absolvit și s-a mutat în casă conform planului, dar bucuria realizării sale era umbrită de ruptura familială.

Evelina stătea adesea singură în sufrageria ei, privind fotografii vechi de familie și întrebându-se dacă luase decizia corectă. Casa părea mai goală ca niciodată, plină de amintiri ale vremurilor fericite care acum păreau atât de îndepărtate.