„Am Devenit Tată, Dar Nu Știu Cine Este Mama: Nici Măcar Nu Știam Că Am un Fiu”

Aveam totul. Un apartament elegant în centrul Bucureștiului, un job bine plătit la o firmă de avocatură de top și o viață socială pe care mulți o invidiau. Femeile erau mereu în preajma mea, atrase de succesul și farmecul meu. Eram epitomul „burlacului eligibil” și mă bucuram din plin de asta. Relațiile ocazionale erau specialitatea mea; erau necomplicate și se potriveau perfect cu stilul meu de viață agitat.

Într-o vineri seară, după o săptămână de muncă deosebit de obositoare, am decis să mă relaxez într-unul dintre barurile de lux ale orașului. Locul era plin de energie, și în scurt timp m-am trezit în compania unei femei frumoase pe nume Andreea. Ne-am înțeles imediat, împărtășind râsete și povești peste câteva pahare de băutură. Chimie era incontestabilă și am ajuns să petrecem noaptea împreună.

A doua zi dimineață, ne-am schimbat numerele de telefon, dar nu am mai păstrat legătura. Viața a mers mai departe, la fel și eu. Lunile s-au transformat în ani, iar Andreea a devenit o amintire îndepărtată. Cariera mea a continuat să prospere, iar calendarul meu social a rămas plin de evenimente și aventuri ocazionale.

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Am primit o scrisoare de la o firmă de avocatură pe care nu o recunoșteam. Scrisoarea spunea că sunt dat în judecată pentru pensie alimentară. Reacția mea inițială a fost de neîncredere; trebuia să fie o greșeală. Dar pe măsură ce citeam mai departe, inima mi s-a strâns. Scrisoarea menționa un test de paternitate care confirma că sunt tatăl unui băiețel de trei ani pe nume Mihai.

Eram în șoc. Cum putea fi posibil? Nici măcar nu știam că am un fiu. Scrisoarea includea informații de contact pentru Andreea, care era listată ca mamă. Amintirile acelei nopți au revenit în minte, dar tot părea ireal. Am decis să o contactez pentru a obține niște răspunsuri.

Andreea era surprinzător de calmă când am vorbit. Mi-a explicat că a încercat să mă contacteze după ce a descoperit că este însărcinată, dar numărul meu se schimbase și nu știa cum altfel să mă găsească. A decis să-l crească pe Mihai singură, dar recent trecuse prin momente dificile și avea nevoie de sprijin financiar.

Am fost de acord să ne întâlnim cu Mihai într-un parc din apropiere. Pe măsură ce mă apropiam de ei, inima îmi bătea cu putere. Mihai se juca pe leagăn, râsul lui umplând aerul. Semăna atât de mult cu mine; nu puteam nega că era fiul meu. Andreea ne-a prezentat și Mihai mi-a spus timid „bună”. A fost un moment stânjenitor și emoționant.

În următoarele săptămâni, am încercat să-l cunosc mai bine pe Mihai. Am petrecut weekenduri împreună, mergând la zoo, jucându-ne cu mingea și chiar construind seturi Lego. Dar, în ciuda eforturilor mele, ceva părea mereu în neregulă. Nu puteam scăpa de sentimentul că am pierdut atât de mult din viața lui deja.

Andreea și cu mine am încercat să co-parentăm cât mai bine posibil, dar era dificil. Jobul meu solicitant lăsa puțin timp pentru familie și adesea mă trezeam anulând planurile cu Mihai în ultimul moment. Vinovăția mă apăsa greu, dar nu știam cum să echilibrez totul.

Într-o seară, după o altă zi lungă la muncă, am primit un apel de la Andreea. Părea tulburată și mi-a spus că Mihai întrebase de ce nu sunt mai des prin preajmă. Inima mi s-a frânt când mi-a relatat cuvintele lui: „Tati nu mă iubește?”

Atunci am realizat că cariera mea mă consumase până la punctul în care nu puteam fi tatăl de care Mihai avea nevoie. În ciuda celor mai bune intenții ale mele, îl dezamăgeam. Andreea a sugerat că poate ar fi mai bine să limităm interacțiunile noastre până când îmi dau seama ce vreau să fac.

Am fost de acord cu reticență, știind în adâncul sufletului că avea dreptate. Oricât de mult mă durea, trebuia să fac un pas înapoi și să-mi reevaluez prioritățile. Mihai merita mai mult decât un tată part-time care nu putea să se angajeze pe deplin.

Lunile au trecut și relația mea cu Mihai a devenit mai distantă. Andreea mă ținea la curent prin mesaje ocazionale și fotografii, dar nu era același lucru. Golul din viața mea creștea cu fiecare zi care trecea.

În cele din urmă, am realizat că uneori viața nu îți oferă a doua șansă. Alegerile mele m-au dus pe un drum unde nu puteam fi acolo pentru fiul meu așa cum avea nevoie. A fost o lecție dureroasă, dar una pe care trebuia să o accept.