„Mi-am Crescut Copiii și I-am Ajutat să Fie Independenți. Acum Am Nevoie de Ajutor”

Am crescut într-un orășel din județul Bihor, unde viața era simplă și toată lumea se cunoștea. După liceu, eram hotărâtă să fac ceva cu viața mea. Am muncit din greu, am obținut note bune și am câștigat o bursă la o universitate de stat. Facultatea a fost o avalanșă de experiențe noi și provocări, dar am reușit să absolv cu o diplomă în educație.

La scurt timp după absolvire, l-am cunoscut pe Andrei. Era fermecător, ambițios și părea partenerul perfect. Ne-am căsătorit în decurs de un an de la întâlnire. Viața părea să se așeze la locul ei. Am cumpărat o casă modestă în suburbii și în curând am întâmpinat primul nostru copil, Ana, urmată de fiul nostru, Mihai, doi ani mai târziu.

Mulți ani, viața mea s-a învârtit în jurul copiilor mei. Am luat o pauză de la predat pentru a fi mamă cu normă întreagă, asigurându-mă că Ana și Mihai aveau tot ce le trebuia. Am participat la fiecare eveniment școlar, i-am ajutat cu temele și m-am asigurat că erau implicați în activități extracurriculare. Andrei era ocupat cu cariera lui, lucrând adesea nopți târzii și weekenduri. Relația noastră a început să se tensioneze sub presiune.

Pe măsură ce copiii creșteau, distanța dintre mine și Andrei devenea tot mai evidentă. Ne certam frecvent despre finanțe, stiluri de parenting și orele lungi de muncă ale lui. Dragostea care ne-a unit odată părea să fi dispărut. După 15 ani de căsnicie, am decis să divorțăm.

Divorțul a fost dezordonat și emoțional epuizant. Andrei a păstrat casa, iar eu m-am mutat într-un apartament mic din apropiere pentru a rămâne aproape de copii. M-am întors la predat, dar era dificil să mă descurc cu un singur venit. Costul vieții crescuse semnificativ de când lucrasem ultima dată cu normă întreagă.

Ana și Mihai au fost sprijinul meu în această perioadă dificilă. Ambii au excelat la școală și în cele din urmă au plecat la facultate cu burse proprii. Eram incredibil de mândră de ei, dar simțeam și un sentiment profund de singurătate pe măsură ce se mutau și își începeau propriile vieți.

Cu copiii plecați, situația mea financiară s-a înrăutățit. Chiria pentru apartamentul meu continua să crească, iar salariul meu de profesor nu era suficient pentru a acoperi toate cheltuielile. Am luat un al doilea job ca meditator seara, dar tot nu era suficient. Am început să rămân în urmă cu facturile și a trebuit să mă bazez pe carduri de credit pentru a face față.

Am apelat la prieteni și familie pentru ajutor, dar toți aveau propriile lor dificultăți. Părinții mei erau pensionari și trăiau dintr-un venit fix, iar frații mei erau ocupați cu propriile lor familii. M-am simțit rușinată și jenată să cer ajutor, dar nu aveam altă opțiune.

Într-o noapte, după o zi deosebit de lungă de predare și meditații, am ajuns acasă și am găsit un aviz de evacuare pe ușă. Rămăsesem prea mult în urmă cu chiria și proprietarul nu avea altă opțiune decât să mă roage să plec. Panica m-a cuprins când am realizat că nu aveam unde să merg.

Am petrecut următoarele câteva săptămâni dormind pe canapelele prietenilor și căutând opțiuni de locuințe accesibile. Stresul mi-a afectat sănătatea și mă simțeam constant epuizată și anxioasă. În ciuda eforturilor mele, nu am reușit să găsesc un loc pe care să mi-l permit.

În cele din urmă, am ajuns într-un adăpost pentru persoane fără adăpost. A fost o experiență umilitoare care m-a făcut să pun la îndoială fiecare decizie pe care am luat-o vreodată. Cum ajunsesem de la a fi absolventă de facultate cu un viitor promițător la a trăi într-un adăpost? Personalul adăpostului era amabil și sprijinitor, dar era totuși departe de viața pe care mi-o imaginasem pentru mine.

Am continuat să muncesc cât de mult puteam, economisind fiecare bănuț în speranța de a găsi un loc stabil unde să locuiesc. Dar realitatea situației mele apăsa greu asupra mea. Visul românesc în care crezusem odată părea o iluzie.

Pe măsură ce stăteam pe patul din adăpost în fiecare noapte, nu puteam să nu mă întreb dacă lucrurile se vor îmbunătăți vreodată. Îmi petrecusem viața crescându-mi copiii și ajutându-i să reușească, dar acum că plecaseră, mă simțeam abandonată și uitată. Tot ce îmi doream era o șansă să-mi reconstruiesc viața, dar părea un vis imposibil.