„Soțul meu are dureri de spate, iar eu sunt epuizată”: I-am cerut ajutorul ginerele meu, dar a refuzat

Victoria și Haralambie au visat întotdeauna să se retragă la mica lor casă de vacanță situată în pădurile din Maramureș. De-a lungul anilor, însă, refugiul lor pitoresc a devenit acoperit de neglijență, grădina invadată de buruieni și vopseaua exterioară decojită. Era departe de evadarea idilică pe care o cunoșteau odinioară.

Anul acesta, odată cu pensionarea în sfârșit la orizont, cuplul a decis că este timpul să restaureze casa la gloria sa de odinioară. Dornici să înceapă acest nou capitol al vieții lor, și-au împachetat uneltele și au plecat, imaginându-și verile frumoase pe care le vor petrece acolo cu nepoții lor.

La sosire, realitatea situației i-a lovit puternic. Proprietatea era într-o stare mai proastă decât își aminteau. Determinați, au început sarcina dificilă de curățenie și reparații. Haralambie s-a ocupat de muncile grele, în timp ce Victoria s-a ocupat de grădinărit și reparațiile mai mici. Zilele de muncă fizică și-au pus amprenta. Haralambie, care anterior suferise de probleme minore cu spatele, a simțit cum starea lui se agravează, culminând cu un spasm sever care l-a lăsat imobilizat la pat.

Victoria, deși energică pentru vârsta ei, a simțit cum oboseala îi pătrunde în oase. Zilele nesfârșite de aplecare, ridicare și întindere i-au lăsat corpul dureros și energia epuizată. Îngrijorată pentru Haralambie și copleșită de cantitatea de muncă rămasă, a apelat cu reticență la ginerele lor, Bogdan, sperând că acesta ar putea să le dea o mână de ajutor.

Bogdan, un avocat corporatist ocupat, a avut întotdeauna o relație politicosă, dar oarecum distantă cu Victoria și Haralambie. Când Victoria a sunat, explicând situația și cerându-i ajutorul, a fost o pauză la celălalt capăt al firului. În cele din urmă, Bogdan a vorbit, cu vocea plină de regret. „Îmi pare foarte rău, Victoria, dar sunt copleșit cu un caz mare acum. Pur și simplu nu pot ajunge acolo. Poate încercați să angajați ajutor local?”

Dezamăgită dar nu surprinsă, Victoria i-a mulțumit și a închis telefonul. Știa că Bogdan avea prioritățile lui, dar nu putea ascunde durerea respingerii. Simțindu-se izolată și neajutorată, s-a uitat la Haralambie, care încerca să-și mascheze durerea cu un zâmbet curajos.

Următoarele câteva săptămâni au fost un blur de durere, frustrare și progres lent. Victoria a angajat o adolescentă locală, Ana, să o ajute cu unele lucrări de grădinărit, dar cea mai mare parte a responsabilității încă apăsa greu pe umerii ei. Ana, deși entuziastă, era neexperimentată și putea face doar atât.

Pe măsură ce vara se apropia de sfârșit, casa arăta mai bine, dar nu cu mult. Cuplul reușise să curețe o parte din vegetația excesivă și să repare câteva obloane stricate, dar proiectele mai mari păreau imposibil de realizat, iar starea lui Haralambie nu dădea semne de îmbunătățire. Visul de a se bucura de anii lor de aur în această casă de vacanță odinioară iubită părea mai îndepărtat ca niciodată.

Epuizată și descurajată, Victoria s-a așezat pe verandă într-o seară răcoroasă, privind peste curtea parțial curățată. Soarele apunea sub copaci, aruncând umbre lungi peste gazon. Ea și Haralambie își doriseră un refugiu liniștit, un loc unde să facă amintiri cu nepoții lor. În schimb, au găsit o sursă de stres și durere fizică, un proiect prea mare pentru a-l gestiona singuri. Pe măsură ce primele frunze ale toamnei cădeau, la fel cădeau și spiritele lor, apăsate de realizarea că unele vise sunt poate menite să rămână doar atât—vise.