„De ce să te împrumuți când vei moșteni casele noastre?”

Radu stătea liniștit pe banca uzată din parc, ochii urmărind drumul unui veveriț solitar care se cățăra pe un copac. Parcul era o oază de liniște în agitatul oraș București, un loc unde venea adesea să gândească și, în zile ca aceasta, să se întâlnească cu prieteni vechi.

Lângă el, vecinul său de multă vreme, Mihai, asculta atent în timp ce Radu își împărtășea ultima durere. La 68 de ani, Radu trecuse prin multe provocări, dar niciuna atât de dureroasă ca cele legate de fiica sa, Zoe.

„Nu înțeleg unde am greșit, Mihai,” suspină Radu, vocea tremurându-i de emoție. „I-am dat tot ce am putut, am crescut-o singur după ce Maria a murit. Și acum, abia dacă mă vizitează decât dacă vrea să se certe pe testamentul meu.”

Mihai clătină din cap, expresia sa fiind una de empatie. „Copiii din ziua de azi par să aibă alte priorități, Radu. Totul e despre ce pot obține, nu despre a avea grijă de ceilalți.”

Radu dădu din cap, privirea căzându-i pe mâinile care se jucau cu marginea jachetei. „Săptămâna trecută mi-a spus: ‘De ce să te împrumuți când vei moșteni casele noastre?’ Poți să crezi asta? Ca și cum tot ce sunt pentru ea este un cec viitor.”

Cuvintele l-au rănit profund pe Radu. Zoe, odată un copil luminos și iubitor, devenise din ce în ce mai distantă și materialistă de-a lungul anilor. Vizitele ei, odată pline de râsete și povești, se redusese la întâlniri scurte și tensionate care îl făceau pe Radu să se simtă mai mult ca o bancă decât ca un tată.

„E dureros, Radu. Poate că e timpul să te gândești la propria ta fericire,” sugeră Mihai cu blândețe. „Te-ai gândit mai mult la acel azil de bătrâni despre care ai menționat? Cel de lângă lac?”

Radu se gândise într-adevăr la asta. Broșura pentru Azilul Lacul Verde stătea pe masa din bucătărie, paginile sale marcate cu notițe și date potențiale pentru o vizită. Comunitatea oferea pace, companie și activități care îi păreau atractive lui Radu, mai ales acum.

„M-am gândit,” recunoscu Radu. „Cred că s-ar putea să merg în vizită săptămâna viitoare. Poate chiar să stau câteva zile să văd cum mă simt.”

„Pare un plan bun,” aprobă Mihai. „Meriți să te bucuri de anii tăi, nu să-i petreci așteptând ca Zoe să realizeze ce pierde.”

Pe măsură ce după-amiaza se apropia de sfârșit, cei doi bărbați se ridicară, oasele trosnind ușor cu efortul. Merseră încet spre ieșirea din parc, fiecare pierdut în gândurile sale.

Radu simți un fior de tristețe pentru relația tensionată cu fiica sa, dar și o licărire de speranță pentru un nou capitol. Poate că la Azilul Lacul Verde ar putea găsi o comunitate care să-l prețuiască pentru cine era el, nu pentru ceea ce poseda.

Când ajunse la mașină, Radu aruncă o ultimă privire spre parc, copacii legănându-se ușor în adierea vântului, martori tăcuți ai deciziei sale. Cu o respirație adâncă, deschise ușa șoferului, un sentiment de hotărâre instalându-se în inima sa.

Mâine va suna la Azilul Lacul Verde. Și poate, doar poate, va găsi pacea pe care o căuta atât de disperat.