„Acum am 70 de ani și sunt complet singură: Fiica mea are propria viață și nu mai are timp pentru mine”
Stăteam în mica mea sufragerie slab luminată, uitându-mă la ceas. Era deja ora 19:00 și Maria încă nu ajunsese. Inima mea era plină de îngrijorare și singurătate. La 70 de ani, mă simțeam mai izolată ca niciodată. Fiica mea Maria era căsătorită de 20 de ani și părea că m-a uitat complet.
- „Mamă, sunt copleșită de muncă! M-am săturat de cicălelile tale constante. Bine, vin!”
Am izbucnit în lacrimi, simțindu-mă rănită și disperată. Îmi aminteam cât de greu a fost să o cresc pe Maria ca mamă singură. Mi-am dedicat întreaga viață ei, iar acum asta este recunoștința pe care o primesc? Nu i-am refuzat niciodată nimic Mariei. Poate am fost prea…
„Maria, poți să vii în seara asta, te rog? Nu mă descurc singură,” am implorat la telefon mai devreme.
„Mamă, sunt copleșită de muncă! M-am săturat de cicălelile tale constante. Bine, vin!” a răspuns ea înainte de a închide.
Am izbucnit în lacrimi, simțindu-mă rănită și disperată. Îmi aminteam cât de greu a fost să o cresc pe Maria ca mamă singură. Mi-am dedicat întreaga viață ei, iar acum asta este recunoștința pe care o primesc? Nu i-am refuzat niciodată nimic Mariei. Poate am fost prea indulgentă, prea darnică. Dar am vrut ca ea să aibă tot ce eu nu am avut.
Să o cresc pe Maria singură nu a fost deloc ușor. Tatăl ei, Radu, ne-a părăsit când ea era doar un bebeluș. Am muncit două slujbe pentru a ne descurca, adesea renunțând la propriile nevoi pentru ca Maria să aibă ce îi trebuie. Am fost acolo pentru fiecare genunchi julit, fiecare piesă de teatru școlară, fiecare inimă frântă. Am crezut că legătura noastră este indestructibilă.
Dar pe măsură ce Maria a crescut, a devenit tot mai distantă. L-a cunoscut pe Andrei la facultate și s-au căsătorit imediat după absolvire. Eram fericită pentru ea, desigur, dar nu puteam să nu simt un fior de tristețe când s-a mutat și și-a început propria familie. Am crezut că va mai găsi timp pentru mine, dar pe măsură ce anii au trecut, vizitele ei au devenit tot mai rare.
Acum eram norocoasă dacă o vedeam o dată pe lună. Înțelegeam că avea propria viață, propriile responsabilități, dar simțeam că m-a uitat complet. Eram doar o povară, o obligație pe care trebuia să o îndeplinească din vinovăție.
Soneria a sunat, scoțându-mă din gânduri. Mi-am șters lacrimile și am deschis ușa să o văd pe Maria stând acolo, arătând epuizată și iritată.
„Mamă, ce e acum?” a întrebat ea, fără să-și ascundă enervarea.
„Aveam nevoie de ajutor cu cumpărăturile,” am spus încet, simțind un nod în gât.
Maria a oftat adânc și a trecut pe lângă mine în bucătărie. A început să pună cumpărăturile la locul lor, mișcările ei fiind rapide și nerăbdătoare.
„Maria, putem vorbi?” am întrebat cu voce tremurândă.
„Mamă, chiar nu am timp pentru asta. Am un termen limită la muncă și Andrei mă așteaptă acasă,” a răspuns ea fără să se uite la mine.
„Mă simt atât de singură, Maria. Mi-e dor de tine,” am spus cu lacrimi curgându-mi pe față.
Maria s-a uitat în sfârșit la mine, expresia ei înmuiindu-se pentru un moment. Dar apoi a clătinat din cap și s-a întors.
„Nu pot face asta acum, mamă. Am propria mea viață, propriile mele probleme. Trebuie să găsești o modalitate de a te descurca singură,” a spus ea cu voce rece și distantă.
A terminat de pus cumpărăturile la loc și a plecat fără un alt cuvânt. Am rămas acolo simțindu-mă mai singură ca niciodată. I-am dat totul Mariei și acum nu mai aveam nimic. Nici familie, nici prieteni, doar o casă goală și o inimă frântă.
Pe măsură ce m-am așezat din nou în sufragerie, mi-am dat seama că aceasta era realitatea mea acum. Aveam 70 de ani și eram complet singură. Fiica mea avea propria viață și nu mai era loc pentru mine în ea. Trebuia să găsesc o modalitate de a accepta asta, chiar dacă însemna să-mi trăiesc restul zilelor în singurătate.